Problema de rezolvat

câteodată…
se pare că
nici timpul nu mai are sens…

pare-mi-se,
viaţa curge înapoi.

lucruri
ce odinioară
îmi păreau vechi,
acum,
îmi par noi.

în singuratica mea
încăpere,
ceasul ticăie,
parcă pe loc…
se aude mereu acelaşi sunet
sacadat
şi anost.

ploaia îşi varsă lacrimile
încet
şi rece
peste mine…
probabil şi peste tine
şi tot puţinul,
care se regăseşte
lângă noi.

vântul bate
trist
şi dureros,
ridcând uşor frunze veştede,
din covorul strâns pe jos,
de-a lungul lungilor
ani de zădărnicie,
ce i-am petrecut
pe lumea aceasta pustie.

încet noaptea se lasă…
o noapte haină…
ceasul ticăie,
ploaia cade,
vântul bate…
opaiţul meu,
unica mea sursă de lumină
se va stinge…
nu mai e mult
şi întunericul mă va cuprinde,
un întuneric
purtat de vânt…

aud un glas îndepărtat,
le dictează
gândurilor mele,
să te las.

captivat de vocea caldă,
care mă cheamă,
nu am observat…
cum, pe masă,
suflat de vânt,
opaiţul s-a stins,
iar eu am dispărut,
undeva, departe…
undeva, în necunoscut.

poate că am obosit,
tot alergând după tine.
poate că am greşit,
încercând
să te transform
din vis
în realitate.

mă întreb dacă
se va termina
vreodată
iubirea aceasta prefăcută,
ce îmi răpeşte timpul din viaţă?

…

nu te iubesc.
am obosit.

dintr-un vis,
te-am transformat
în realitate…

am greşit…

…

iar lumea asta efemeră,
trece-n neştire…
clipe ciudate,
umbre întunecate,
alergând în viteză
pe lângă mine…

parcă aş fi într-un vis
din care nu pot
să mă mai trezesc.

încerc mereu să evadez…
dar mă prăbuşesc…
din ce în mai adânc,
câtre abis.

Să îţi povestesc?

să îţi povestesc despre decepţii?

sau despre vise

pe care niciodată n-o să le uiţi?

să îţi povestesc în tăcere?

vrei să ne întoarcem în timp?

vrei să privim răsărituri de soare?

cum o făceam odinioară,

când ţinânu-ne de mână,

priveam şi aşteptam

răcoarea unei dimineţi

pierdute în depărtări?

vrei să îţi zâmbesc?

să te ascult

cum îţi faci planuri de viitor?

să îmi spui că noi, de fapt nu existăm?!

vrei să fim din nou în trecut?

vrei să desenăm din nou împreună?

cum o făceam mai demult,

când pierdute-n tăcere,

mâinile noastre se încrucişau

desenând încordate,

chipuri neînsemnate

pe hârtii cartonate?

vrei să te aştept,

cum o făceam odată,

când timpul

sau eu

eram parcă mai buni?

vrei să te răgăsesc

printre vise pierdute

şi amintiri

ascunse

în mine, mult timp?

vrei toate acestea,

dar pentru ce?!

ca apoi din nou

să ne despărţim?

viaţa e ceva trecător

iar soarta noastră

nu contează

atât de mult.

câteodată…

îmi doresc

să nu te fi cunoscut,

iar câteodată…

mi-aş dori

să nu te mai ascult.

Jocuri

cânt tablouri în noi culori,

alergând din ramuri în ramuri,

pe câte o creangă

mai ostenită.

pas cu pas,

atenţia mea coboară

câtre un loc mai ferit,

câtre un lac mai umbrit.

joc cu joc,

pădurea din faţa mea

are cu ramură

mai verde puţin.

glas cu glas,

joc cu joc,

pas cu pas,

o undă de atenţie,

e tot ce aş dori de la tine.

dar tu te pierzi,

jucându-ţi jocul tău,

în continuare.

aşa că nu văd de ce

să nu îmi joc şi eu,

la soare,

jocul meu?

Marea

dacă ar avea marea atâţia ochi albaştri,

câte lacrimi am vârsat noi doi împreună…

dacă drumul meu, străbătut de drumul tău

ar mai duce undeva…

dacă florile ce ţi le-am dat

nu s-ar fi vestejit de mult…

dacă toate acestea s-ar fi întâmplat,

jur că acum te-aş ţine de mână…

şi te-aş fi sărutat.

buzele mele ar fi apăsat buzele tale,

scoţând nimicul din lume.

ţi-aş fi băut lacrimile…

rând pe rând…

până ce m-aş fi înecat cu ele…

dar, e atât de târziu.

la ora aceasta…

nici luna nu mai îndrăzneşte să mângâie cerul…

ce să mai vorbim

de dragostea din sufletele noastre?

Viaţa

e o concepţie de imagini

bazată pe un absolut al abstracţiei.

e o concretizare de direcţii,

compusă dintr-o sumă de decizii.

e un impuls mecatronic.

e un imbold melancolic.

e un ceas, îngropat într-o mină de cristal.

e un vis, unul dulce, ca Raiul de Murfatlar.

e o cădere în absolut,

e o piedică, o decepţie,

o creaţie.

e o piatră de hotar,

e un lanţ închis,

ca Cercul de Foc din Pacific.

viaţa…

până la urmă e doar o formă de artă.

nimic mai mult.

Ceas târziu

ţi-ai scos alarma?

m-a întrebat ca într-o doară.

era una din clipele ei de minuţiozitate maximă.

superbă, complexă, acaparantă.

o priveam.

şi aveam o dimineaţă ce aştepta înaintea noastră.

am luat-o de mână

şi am sărutat-o scurt.

alarma suna,

în timp ce ea vorbea.

între timp, clipele se scurgeau.

o ascultam,

o urmăream,

dar nu o înţelegeam.

Dumnezeu

Dacă Dumnezeu ar fi vrut,
acum aş fi fost un lighean,
măcar ştiu că s-ar fi spălat,
în mine,
o altă murdărie decât cea umana.

Dacă Dumnezeu aş fi fost,
eu,
aş fi creat,
încă cinci oameni ca mine,
şi împreuna am fi umblat,
pe străzile oraşului murdar,
şi ne-am fi simţit bine.

Dacă lumea ar fi a mea,
i-aş face pe toţi fericiţi,
ca să pot râde de ei apoi,
când se va verifica,
că prea multă fericire strica.

Pedeapsa

Alt acoperiş.
Altă casă,
altă masă,
altă carte,
alt nisip.

alte cuvinte,
mă lovesc din ce în ce mai mult.
nu mai ştiu pe care să le ascult.

altă poveste.
altă fată,
alt parfum,
alta ogindă,
alt miraj.

Telefonul

astept telefonul tău,
tot îl aştept,şi el nu vine.
tocmai am fost
întrebat de un prieten:
de ce stau cu telefonul
în mână,
de doua ore?

încep să cred,
că ne-am despărţit.
dar mai aştept,
încă cinşpe minute,
şi dacă nu vine,
ne-am despărţit de tot.