Problema de rezolvat

Site-ul oficial.

Pentru că mă tot învărteam pe acolo şi e greu să găsesc şi să descarc broşura, am uploadat-o şi la mine pe blog! Voi la care filme mergeţi? La care să merg? Care ziceţi că merită vizionate?

brosura_program_tiff_0

!!!Atenţie, conţine spoiler!!!

Deobicei nu vizionez filme în calitate sub Dvd-rip, însă când vine vroba de „Indiana Jones 4” fac o excepţie. Am crescut cu minunata serie Spielbergiană. Când eram mic visam să mă fac arheolog şi asemeni lui Indy să ajung prin locuri exotice. Când mă întreba cineva care era ţinta principală a călătoriilor mele, răspundeam fără ezitare, „valea Amazonului”. Era singurul loc prin care Indy nu păşise… mă gândeam că poate îmi lasă mie şansa de a descoperi Eldorado.

M-am înşelat amarnic. În ultimul său film Indy, jucat de un Harrison Ford încă în formă, se pune pe treabă şi găseşte Eldorado în valea Amazonului. Apar eroii vechi… Marion, pe care o ţineţi minte din „Căutătorii arcei pierdute”(prima parte) şi noi, precum fiul acesteia.

Filmul este de la foarte bun, spre excelent, Spielberg reuşind să păstreze umorul şi scenele suprarealiste care stăteau la baza primelor 3 serii, combinate cu un unghi de vedere foarte bun şi efecte vizuale moderne.

Cei care nu sunt familiarizaţi cu seria vor avea pesemne o părere foarte proastă despre film. Sunt convins că vor exclama fraze de genul:”asta nu este posibil!” sau „mai dă-o în mă-sa de treabă, aşaceva nu se poate!”. Şi cum să nu afirmi aşaceva când îl vezi pe Indy cum scapă nevătămat dintr-o sumedenie de evenimente aparent imposibile, precum supravieţuirea după explozie nucleară(ascunzându-se într-un frigider) sau căderea(de 3 ori consecutiv) într-o cascadă într-un vehicul amfibiu. Sau cum Junior(da, fiul lui Marion e şi al lui, desigur, dacă Marion nu îl minte) se tranformă prntru câteva minute în maimuţă imitându-l pe Tarzan.

Filmul combină elemnetele specifice perioadei poveştii(anii ’50): războiul rece, testele nucleare, Roswell, protestele anticomuniste din Londra, etc. Şi o face cu succes, reuşind să menţină privitorul captivat.

Inamicul nu mai este neamţ, ci rus. Indy nu mai luptă alături de tatăl său, ci de fiul său. Şi a lui Marion. Lucrurile se schimbă, filmul însă rămâne la fel, comprândul cu ultimul „National Treasure”, Indy iese mult superior, Ford eclipsându-l clar pe Nicolas Cage. Un minus totuşi pentru faza cu termitele, prea e trasă din „The Mummy”.

În final, ca o concluzie, filmul e minunat… însă pentru fanii seriei.

Un film de nota 10.

Adevărul e că nu am mai dat niciunui film nota 10, până acum. Acest lucru, nu înseamnă, desigur, că „Into the wild” este filmul perfect. Înseamnă doar că eu mă identific perfect cu personalitatea carcaterului principal din aceasta minunată punere în scenă a poveştii tânărului Cristopher McCandless. Nu citisem cartea în prealabil, dar am să o fac acum, după ce am vizionat filmul. Nu ştiam din poveste, înainte de a viziona filmul, decât că este vorba despre peripeţiile unui tânăr absolvent de facultate în USA, care se revoltă împotriva lumii clădite din minciună în jurul său, şi ca urmare, ia decizia de a se întoarce spre libertate, renunânţând la tot ceea ce obţinuse până atunci din punct de vedere material şi social.

Şi nu îmi pare rău că nu citisem povestea filmului. Ba, chiar din contră, probabil de aceea mi-a plăcut atât de mult filmul, datorită faptului că nu ştiam, până atunci, nimic despre Cristopher McCandless.

Ar mai fi de amintit doar că coloana sonoră poartă semnătura lui Eddie Vedder, liderul formaţiei Pearl Jam. Iar regia şi scenariul adaptat după cartea lui Jon Krauker, numele lui Sean Penn

Ar fi de prisos să vorbesc în plus despre un film cu o asemenea coloană sonoră şi o asemenea poveste. Filmul, e cred, cel mai bun film pe care l-am văzut până acum. Nota 10. Eu sper să îl urmăriţi măcar odată, fiind că, acest film, chiar merită!

A trecut mult timp de când am văzut „Cidade de Deus”, un film, şocant pentru unii, realist pentru alţii, dar genial pentru aproape toţi. Nu trebuie să fii doctor în filozofie ca să te captiveze acel film. Nu trebuie nici să fi vorbitor de portugheză, ca să înţelegi grăitoarele imagini filmate în pitorescul oraş brazilian, Rio de Janeiro. Aş putea vorbi, aş putea scrie ceasuri despre „Cidade de Deus”, însă vreau să vă prezint, recentul „Cidade dos Homens”, într-un fel continuarea „Oraşului lui Dumnezeu”, deşi între filme nu există nicio legătură, nu e acelaşi subiect, nu sunt acelaşi caractere, dar sunt aceaşi producători.

Am văzut filmul acum vreo două luni şi m-am gândit şi atunci să scriu despre el. Însă am amânat îndelung momentul. Azi, l-am revăzut alături de un prieten şi m-am decis să scriu despre el.

Mă tot întrebam ce gen e acest film? Nu mi se pare a fi o dramă, pentru actorii plâng foarte rar, iar în majoritatea timpului e prezentă voioşia braziliană şi nelipsita dorinţă de a supravieţui. Nu pot spune că e nici acţiune, deoarce se prezintă mult şi amănunţit personajele principale, insistându-se asupra evoluţiei lor. Nici o dramă romantică nu e, dragostea din film, făcând parte dintr-un amestec al filmului, care conţine şi: ură, furie, uimire, curiozitate, dorinţă şi suspans. Cred că, până la urmă filmul este o poveste, simplă la început, dar care se complică pe parcursul istorisiri ei, istorisire în faţa căreia spectatorul cade ca şi prins în mrejele unui pescar iscusit. Filmul e lung, dar parcă te face să nu îţi mai doreşti să se termine. Filmul e simplu, dar, parcă tu ca spectator nu poţi să nu îndrăgeşti această simplitate şi onestitate a imaginilor, câteodată contrastantă cuvintelor.

Subiectul principal al acestui film este… simplu şi surpinzător, prietenia. O frumoasă prietenie între doi tineri brazilieni orfani, Laranjinha şi Acerola, care evoluează mult pe parcursul filmului, trecând prin momente dramatice, când este pusă faţă în faţă cu probleme, precum maturizarea sau apartenenţa de anumite găşti. Totul se petrece într-un decor brazilian înalţat pe o colină de la perieferia captivantei metropole, Rio de Janeiro.

Filmul este de o naturaleţe covârşitoare, un exemplu constituindu-l faza în care Madrugadao, şeful găştii care domină colina, povesteşte cum a învăţat să tragă cu arma, antrenându-se pe pisicile vagaboante de la periferia colinei. Nu se poate să nu constaţi duioşia din ochii săi, pe măsură ce îl lovesc acele amintiri ale copilăriei sale, care pentru majoritatea europenilor, partizani ai organizaţiilor care se ocupă cu protecţia animalelor constituie oroare.

Dacă îl recomand? Seria „Cidade” e posibil una dintre cele, dacă nu chiar cea mai bună trilogie cinematografică pe care am văzut-o în viaţa mea. V-o recomand tuturor cu căldură şi, deşi fiecare învaţă ce vrea din aceste filme, sper să învaţaţi ceea ce am învăţat eu, adică, că violenţa şi ura nu duc la nimic constructiv, şi faptul că omul nu trebuie să se lase dominat de nişte idei absurde, precum regionalism, naţionalism, ci să privească lucrurile în ansamblu, ridicându-se deasupra subiectivităţii!

Ca o paralelă, pentru că, desigur vor exista şi unii care vor contesta realitatea prezentată în cele două filme, prietenul cu care am vizionat filmul astăzi, mi-a adus la cunoştiinţă că în acest weekend poliţia din Rio de Janeiro a avut de furcă cu o situaţie asemănătoare celor prezentate în film.

Eu sper ca noi, românii să ne trezim, până nu va fi prea târziu şi să reformăm o justiţie competitivă, care să ţină în frâu şi să reducă rata criminalităţii de aici. Pentru că, adevărul este că unele locuri din România audc mult cu locurile prezentate în filmele din Rio de Janeiro. Norocul nostru este, deocamdată, că accesul la armele de foc în România este limitat.

“Meet the spartans“. Titlul filmului te îndeamnă să-i cunoşti pe spartani aşa cum erau ei cu adevărat, nu ca în tragi-comedia lui Zack Snyder.

De mult nu am mai văzut o asemena parodie. Mai exact de la primul „Scarie Movie”. Filmul nu e ceva de mare buget, dar e totuşi continuarea lui „Epic Movie”.

Mie mi-a plăcut că parodiazea încontinuu „300”, dar cu toate acestea multe elemente folosite în parodie le putem regăsi în alte filme box office recente.

Mi-a venit cheful să scriu despre „AvP2” sau „Alievs vs. Predator - Requiem”, cum mai este cunoscut. Cred că este primul post despre un film, pe care îl scriu la mişto.

Sincer, nu contează bugetul sau actorii, mai bine să nu pomenesc despre aceste lucruri. Uneori nu merită. Regizorul… filmul nu are regizor. E doar o poveste frumoasă, spusă de cel mai prost povestitor posibil. Este un fel de antiteză dintre luptele pe care cetăţenii paşnici ai unui orăşel montan din SUA le poartă între ei şi marea bătălie eternă dintre alieni şi predatori. Din când în când aceste două lupte se mai amestecă şi devin un întreg. Tu, dragul meu spectator în faţa micului sau al marelui ecran ai face bine să te aşezi şi să priveşti aceste minunate bătălii alături de o pungă de popcorn sărat consistent şi de preferinţă ceva soda carbogazos. Iar după terminarea lor să te ploconeşti şi să aduci omagii marelui Hollywood, muntele sfânt.

Câtă diferenţă între două culturi, întretăiate doar de un ocean. La noi în Europa, copiii sunt daţi de mici la grădiniţă şi vizionează filme cu Bambi, căpriorul cel săltăreţ, gonitor prin păduri şi zburdalnic printre flori. La ei în micile oraşe montane din statele ce se supun autorităţii de la Wahsington, copiii de 4-5 ani sunt educaţi de mici să tragă în cărpioare cu rifle-lul purtător de lunetă. Viaţa nu e o joacă acolo, trebuie să înveţe plozii să tragă cu arma de mici.

Sus pe cer sunt multe stele… şi navete spaţiale. Şi au loc încăierări şi acolo în spaţiu. Cu preponderenţă între alieni şi predatori. Are loc un incident pe una dintre nave, aflată aproape de Terra şi aceasta cade fix într-o pădure dintr-un mic orăşel de munte din Statele Unite. Vă întrebaţi care e şansa ca un asemnea eveniment să se producă? Nimic mai simplu. Conform formulei clasice a probabilităţilor şansa ca în cazul căderii unei navete spaţiale pe Pământ, aceasta să cadă în SUA, este de 9.83 millioane km²(suprafaţa totală a SUA)/supraţa totală a Terrei inculzând şi oceanele(luată în milioane kilometrii pătraţi). Ca naveta să cadă în acel orăşel montan, vom avea suprafaţa acelui orăşel montan/supraţa Terrei din nou. Va ieşi ceva teribil de mic.

Oricum, evenimentul are loc. Hazardul se produce. Alienii ies la liman, înfruptându-se din paşnicii locuitori ai orăşelului în care au nimerit. Un predator află de aceste lucruri nedprepte şi coboară pe Pământ pentru a stârpi speţa acestor scârbavnici alieni. Aceasta este acţiunea filmului.

Ciudat, dar filmul promovează valorile socialismului. Ne arată cum că omul nu contează ca şi individualitate ci ca şi masă(număr). Suntem asemenea unor furnici, care numai lucrând în comun pot realiza ceva vremelnic. O, dar cât de fragil este organismul uman în faţa unor asemena coloşi ai naturii precum alianul(eiliănu’) şi prădătorul. Iar pretorianul(alienul provenit din burta unui predator), când apare putem să îl numim pe drept cuvânt cireaşa de pe film.

Am văzut seria Alien şi Predator de nenumărate ori la televizor, când eram mic, pe vremea aceea nu aveam încă home cinema. Am citit cărţile alien… da, sunt şi cărţi, şi la vremea respectivă mi s-au părut foarte faine. Primul alien… ce vremuri… încă şi acum îmi amintesc cum copil fiind, căscam gura de uimire când intra Ripley în nava aceea, care trimise-se semnal s.o.s. şi observa extraterestrul acela gigantic, aproape fosilizat în scaunul său. Am jucat jocurile, ba chiar am şi terminat în single Aliens vs Predator 2.

Dar când două mari culturi îşi dau mâna pe muntele din Hollywood se pare că nu iese nimic bun. Cel puţin, cinematografic. Filmul nou mi-a lăsat un gust amar, mie, unui nostalgic după vremurile în care trăgeam găleţi de gloanţe după alienii virtuali. Mie, unuia care urmăream cu sufletul la gură goana lui Arnie prin jungla amazoniană sau ce o fi fost, în încercarea disperată de a-şi salva viaţa. Şi când te gândeşti că poate goana aia i-a adus postul de guvernator al Californiei.

Vizionând “AvP2”, sau tristul film, cum prefer să-i spun şi urmărind promovarea omului ca masă, nu puteam să nu remarc într-o scenă, care vouă cititorilor poate nu o să vă sară în ochi, precizia cu care un pizza-boy trage dintr-o maşina, care staţiona, cu un 9 mm automat, direct în capul unui alien, postat la vreo 20 de metri de trăgător. Câtă valoare idividuală posedă americanul de rand, domnule… aş vrea şi eu asemena prieteni. Ei sunt dovada vie că terorismul nu va învinge niciodată.

În opinia mea, valoarea acestui film este dată de scena de care am pomenit mai sus.

Cel puţin pe blog, nu o să mă vedeţi prea des recomandând comedii romantice.

Însă “Mr. Woodcock” e genial. Fostul domn Jolie, Billy Bob Thornton îşi face din nou treaba în rolul de professor, rol pe care l-a mai jucat şi “School for scoundrels”. Şi, zic eu, rolul îi vine foarte bine.

Cât despre Seann William Scott, părerea mea este că reuşeste să îl facă uitat pe Stifler din “American Pie” cu acest rol. Are un mare talent în a interpreta roluri de oameni enervanţi.

Nu o să vă dezvălui despre ce este filmul, însă dacă vă place umorul de situaţie şi mai ales umorul negru, vi-l recomand cu toată căldura. Eu unul am râs de mi-au curs lacrimile vreme de o oră şi douăzecişişapte de minute, cât a durat filmul.

Totuşi o scurtă introducere: Mr. Woodcock este profesor de sport la un liceu dintr-o micuţă suburbie din Nebraska. Are prostul obicei de a îşi teroriza elevii. Ce se întâmplă când un fost elev al său, John Farley, acum “scriitor” de succes ajunge să dea din nou ochii cu cel care îl persecuta în copilărie o să aflaţi urmărind acest film.

Elmore Leonard a scris o nuvelă. Hollywood-ul s-a gândit să o ecranizeze. A făcut-o în 1957. Astfel s-a născut filmul “3:10 to Yuma”. 50 de ani, mai târziu, regizorul James Mangold a decis să readucă la viaţă unul dintre filmele pioneratului în western, dar într-o lumină nouă.

I-a ales pe Russell Crowe şi pe Christian Bale pentru a readapta această poveste. Şi i-a ieşit.

Unul din cele mai bune filme de acţiune ale anului 2007, începe prezentându-ne caracterele principale, care se vor afla în antiteză pe tot parcursul filmului, Dan Evans, un fermier, veteran al războiului civil şi Ben Wade, seful unei cete de bandiţi.

Pe vremea, când încă nu se putea vorbi de FBI, Ben Wade, banditul, e capturat de autorităţi într-un orăşel, Bisbee, în statul Arizona. Pentru a fi judecat, trebuia escortat în Contention, pentru a lua trenul, de la ora 3:10(p.m.) spre Yuma. Unul din cei care se oferă să facă acest lucru este Dan Evans, personaj care urmăreşte un câştig financiar, care să îi permită achitarea ipotecii, care o avea pusă pe ferma lui.

Banda lui Ben Wade, îi urmăreşte, ei dorind să îl recupere pe Ben Wade, cu orice preţ. Charlie Prince, seful bandei lui Wade, în absenţa acestuia, e un personaj foarte bine realizat.

Cei buni devin răi. Cei răi devin buni. Totul se schimbă pe parcursul unui film, care în ciuda unor mici greşeli de concepţie, merită vizionat, chiar şi de cei care nu agreează westernurile.

Un film foarte bine realizat, cu un scenariu inspirat dupa o nuvela a lui P. Dick, “Omul de aur”.

Cu Nicholas Cage in rolul principal, un actor care mie nu imi place in mod deosebit, dar prestatia sa din acest film face toti banii. De asemenea alaturi de el joaca Jessica Biel si Julianne Moore, doua actrite daca nu foarte bune ca prestatie de actor, atunci macar ca si frumusete feminina.

a

Nicholas Cage il joaca pe Cris Johnson, un iluzionist de meserie, care activeaza in Chicago sub porecla Frank Cadillac. Ce este ciudat la acest Cris Johnson, este particularitatea sa de a putea prevedea viitorul, insa cu o limita de 2 minute. Limita este valabila pana cand o intalneste pe domnisoara Liz(Jessica Biel), care ii apare intr-o premonitie.

a

De la momentul acela incepe actiunea filmului, Cris Johnson, fiind mai mult sau mai putin obligat de catre politia federala a Statelor Unite sa gaseasca o bomba nucleara care ameninta sa fie detonata in Los Angeles de catre niste teroristi.