Problema de rezolvat

Fostul director al Bancii Centrale a Statelor Unite a acceptat propunerea premierului Emil Boc de a-l consilia in problemele monetare ale Romaniei si Uniunii Europene. Angajamentul va deveni operational incepand cu lunea viitoare. „Ma simt onorat si am acceptat propunerea premierului roman pentru ca ea reprezinta o noua provocare. De asemenea, voi avea sansa sa colaborez cu unul dintre cei mai ilustri guvernatori de banca centrala din Europa“, a declarat Alan Greenspan. Ieri, redactorii „Financiarul“ au intrat si in posesia detaliilor contractului – Greenspan va avea un salariu de 1,7 milioane de euro pe sase luni si i se va asigura o locuinta de protocol, cel mai probabil in complexul Snagov.
[sursa]

Victor Piţurcă, antrenorul naţionalei de fotbal a României a declarat ieri, cu ocazia unei conferinţe de presă:

“Nu am de gând să plec de la naţională. Mă simt bine aici, alături de băieţi. Chiar dacă pierdem cu Serbia de 10 ori şi pierdem calificarea, nu am să plec. E criză domnilor jurnalişti, cine şi unde credeţi că mă mai angajează la vârsta şi specializarea mea?! În barbut, poţi face performanţă doar când eşti tânăr.”

Întrebat despre Mutu şi depedenţa sa de droguri, selecţionerul a afirmat următoarele:

“Drogurile au avut şi un efect bun asupra lui Adi. Ca urmare a consumului de cocaină, Adi şi-a îmbunătăţit jocul pe banda stângă. Strategia sa a fost simplă. Doar a urmărit linia albă.”

Despre meciul cu Serbia, care va avea loc sâmbătă, 29 martie la Constanţa, selecţionerul a spus:

“Ştiu că vom pierde şi că nu vom juca spectaculos. Vom sta cu fundul în poartă ca deobicei şi vom încasa un gol, cel mai probabil de la Jovanovic şi spre finalul partidei. Încă mă mai gândesc, dacă mă duc sau nu să stau pe bancă la acest meci. Va fi frig la ora aceea şi pe lângă asta, se desfăsoară şi alte partide internaţionale de fotbal, dacă nu mai interesante, măcar mai spectaculoase.”

Cum, nu trebuie să vă fac eu cunoscut, din cauză ca v-aţi prins deja, în lumea aceasta există o grămadă de oameni sărmani. Tot aşa lumea aceasta este organizată într-o grămadă de instituţii, unele mai transparente, altele bazându-se pe ideologii mai abstracte, prin urmare limitând accesul la informaţie. Unele din instituţiile acestea, care există în lumea de azi, s-au înfiinţat pentru a îi ajuta pe aceşti oameni sărmani. De aceea, ele au rolul de protecţie socială, protecţie despre care, dacă sunteţi interesaţi, puteţi să citiţi mai multe aici, unde se prezintă, printre altele şi instumentele protecţiei sociale.

Acum, e bine de ştiut că protecţia socială, nu funcţionează cu maximă eficienţă în nicio ţară de pe acest glob, dar, acolo unde există conducători capabili şi o societate civilă serioasă, ea se manifestă mai eficient. Toţi care citiţi aceste rânduri şi le înţelegeţi, ştiţi cu siguranţă că ţara noastră nu se numără şi nici nu se va număra prea curând printre ţările în care protecţia socială funcţionează eficient. Pentru a mări acest grad de eficienţă deficitar, datorat statului, s-a aplicat capitalismul. Acum, cât o mări existenţa privaţilor care se ocupă cu asemenea activităţi, eficienţa protecţiei sociale în România, rămâne de văzut? E sigur însă, că aceste întreprinderi măresc eficenţa mai mult, decât dacă ele nu ar fi pe piaţă.

Totuşi, pentru că, încă ne putem bucura de articole precum cel scris de câtre domnul Mircea Popescu, înseamnă că ceva scârţăie acolo, în sistemul protecţiei sociale. Deşi, evenimentul prezentat de câtre Mircea Popescu este vechi, el nu este un caz învechit, lucru pe care spiritul meu de observaţie mă face să îl afirm.

Propunerea mea ar fi să ne orientăm spre eficienţă. Prin urmare, propun acestor organizaţii care se ocupă cu asigurarea protecţiei sociale să constituie şi să finanţeze o organizaţie eficientă prin care să oblige statul, ca prin sectorul său de protecţie socială să nu se ocupe doar de creşterea bunăstării funcţionarilor care îşi fac veacul prin sectoarele bugetare a respectiviului departament, ci implicit de creşterea eficienţei protecţiei sociale în România. Zic eu, ar fi mai bine pentru noi, locuitorii acestei ţări, banii s-ar folosi mai eficient, rolul protecţiei sociale ar creşte. Însă, firmele private de protecţie ar avea de suferit. Ar atrage mai puţini bani(ar câştiga mai puţin din comisioane), ar oferi mai puţine locuri de muncă, etc..

Acum, că am vorbit de cum ar trebui să se procedeze, să vorbim un pic şi despre cum nu ar trebui să se procedeze. Nu ar trebui să se procedeze zburându-se din blog în blog.

Nu mă îndoiesc de faptul că domnul ce îşi zice fluture, are pe undeva intenţii chiar lăudabile, dar modul în care a ales să le pună în practică, lasă mult de dorit. Mai exact, ceea ce ne cere el, adică să îi punem linkuri câtre el în blogroll-urile noastre, urmând ca pentru fiecare link pus, acesta să doneze câte 14 lei(mai nou, mai demult erau doar 10) unor organizaţii care au rol de protecţie socială, îmi aminteşte mai degrabă de ţipetele disperate ale unui împărţitor de fluturaşi în plin centrul Clujului, care striga ”luaţi-mi-le, vă rog, chiar de le aruncaţi apoi, eu sunt plătit să le împart”. Postul său, mi-l aduce mai degrabă în minte pe Gigi Becali, urcat sus, ţinând discursuri pe camioanele trimise de el să ajute sinistraţii apăruţi în urma inundaţiilor de acum câţiva ani prin sudul României(că pe cei dn Harcov nu s-ar fi dus să îi ajute). Dar, cel mai mult, privindu-i ideiile, punerea lor în practică, impactul situaţiei în blogosferă, îmi aduc aminte de spam.

Cu siguranţă, mulţi dintre noi am primit, şi nu o dată, mesaje de genul: “Yahoo se închide, dacă nu dai mai departe, Yahoo donează, dă mai departe, nu te costă nimic” sau ”7 ani de ghinion, 7 ani de lepră dacă nu trimiţi la 7 prieteni, ori 7 ani de bucurii şi bunătăţi dacă trimiţi”. Sătul de atâtea mesaje inutile, stricătoare de timp şi conţinând damage emoţional, nu de puţine ori, m-am întrebat: cine e tatăl, cine e capul acestor mesaje şi ce i-aş face de l-aş găsi?! Dacă şi voi v-aţi întrebat acest lucru, iată, acum îl aveţi în faţă: este el, fluture, poftiţi de judecaţi-l!
,

Vestea rea e că ne-am împrumutat de la FMI. Ne-am împrumutat în euro. Prost e ăla care a fost de acord cu ideea asta, deoarece nu peste mult timp vom produce în euro. Dacă ne-am fi împrumutat în dolari, poate că la final puteam profita şi noi de paritatea cursului dolar/euro, dar aşa, nici o şansă. Ne-am împrumutat cu 13 miliarde de euro. De fapt, cu 12,95, dintr-o superstiţie, asta ca să se vadă cât de profesionşti suntem. Mai bine de jumătate din banii respectivi merg la băncile cu capital străin, care îi vor scoate afară din ţară. Dintre ce mai rămâne, o mare parte merg pe proiecte de infrastructură fictive şi pe, evident, campania electorală a celui mai iubit fiu al poporului. Să trăiţi bine! Aaa, uitasem, împrumutul se plăteşte prin taxe şi impozite din buzunarele noastre.

Vestea bună e însă că Băsescu nu va ieşi preşedinte din nou(sper)! Poate că românii se vor deştepta într-un final şi vor vota pe oricine altcineva, indiferent de culoare(din partea mea, fie şi PD-L, dacă ar avea alt candidat). Dar, după cum se ştie, la români două lucruri sunt scurte: recunoştinţa şi memoria.

[sursa]

Pe vremea când încă stăteam în cămin(cam acum doi ani), printre serile de alcoale, bârfe, monopoly, jocuri, cluburi, filme şi seriale, îşi mai făceau loc din când în când, serile de dezbateri pe diverse teme.

Mai exact, ca să nu fiu acuzat de snobism, deh, dezbateri, ne strângeam într-una din mizerele camere de cămin puse la dispoziţie de statul român şi discutam. Acum, că din când în când îşi mai făcea loc câte un pet de bere între noi sau vreo sticlă de Protocol şi se ajungea până la urmă într-un club, asta nu o să subliniez.

Şi într-una dintre acele seri, de care îmi amintesc acum cu nostalgie, ne-am pus noi a povesti despre afaceri. Nu despre ce înseamnă o afacere, ci despre ce afaceri credeam noi că ar funcţiona pe piaţa din momentul respectiv. Şi, cam care erau visele unor studenţi fără capital, veţi afla îndată. Visam frumos, unii vedeau ca pe nişte afaceri funcţionabile: o firmă de xeroxat şi imprimări(erau multe pe vremea aceea în Cluj( la care, cu voia voastră nu o să îi mai adaug şi Napoca)) sau o agenţie imobiliară(piaţa imobiliară era în boom în perioada respectivă). Eu, pe de o parte, mai contra curentului, vedeam ca pe o ipotetică afacere de succes, deţinerea unui outlet vestimentar.

În acea perioadă, România tocmai devenise membră cu acte în regulă a Uniunii Europene. Aveam un prieten care fusese prin ţări vestice, unde lucrase, ba în construcţii, ba ca şi chelner şi se întoarse acasă, printre altele, cu o frumoasă şi consistentă colecţie de haine. Ba, atât era de consistentă colecţia respectivă, încât, în schimbul unor bani de buzunar, colegul respectiv a vândut câteva piese de marcă prin cămin. Spun marcă în măsura în care Fishbone poate fi considerată o marcă. Când vindeai nişte tricouri Fishbone(nici măcar din colecţia nouă sau noi) cu 50 de lei bucata, îţi cam veneau nişte idei de afaceri.

Treaba era cam aşa: în ţările vestice, cu fiecare lichidare din stoc a colecţiei din momentul respectiv apăreau nişte oferte foarte avantajoase. Mai exact, cu câţiva euro, puteai pleca spre casă cu o sacoşă de articole vestimentare(cămăşi, tricouri, boxeri, accesorii, că pantalonii, gecile şi sacourile erau ceva mai scumpe). Ideea era să prinzi momentul respectiv. Care, chiar nu era ţinut secret, ci popularizat prin mass-media şi afişe publicitare.

Parcă în toamna acelui an se deschise şi primul outlet cu articole vestimentare în Cluj. Era localizat prin Piaţa Mihai Viteazu( clujenii care mă citesc ştiu foarte bine pe unde vine asta) şi oferea spre vânzare produse de la: Puma, Lee, Wrangler şi Jump(ce o mai fi şi Jump ăsta). Adică, produse sport. Eu însă aş fi mizat pe ideea produselor vestimentare nordice şi italiene. Şi aş fi optat pentru un punct de vânzare cât mai central, pe undeva prin zona pieţei cu biserica Sfântu’ Mihail. Mi-am şi contabilizat în imaginaţie cheltuielile. Chirie, maşină luată din Germania, material cumpărat la reducere de prin Austria(magazine sau chiar outleturile de pe acolo), personal, ceva publicitate(de exemplu: fluturaşi pe care urma să îi împart eu şi eventualul acţionar, deoarce nu aş fi avut încredere în angajaţi pentru astfel de treburi), totul ieşea în condiţiile respective cam pe la 1500020000 de euro.

Cum aş fi procedat. Chiria, 1500 de euro pe lună, o plăteam în avans pe 6 luni, pentru un spaţiu cam cum avea Energie pe atunci(cunoscătorii ştiu). Apoi îmi luam un VW Golf 4(de preferinţă negru) la mâna a doua de prin Germania(am şi cunoştinţe, dar aş fi optat pentru târguri). Asta ieşea cam între 5000-6000 euro cu tot cu drumul. Angajaţi, taxe, înregistrări, aprobări, vreo 1000-2000 de euro şi ele. Plus cheltuieli auxiliare şi material, tot pentru vreo 2000 de euro. Ştiam cam ce s-ar vinde(aş fi optat pentru: Lacoste, Jack and Jones, Selected, Wrangler, Gucci şi poate puţin sport ieftin, tricouri, nu treninguri, Adidas şi Fishbone). Într-un an juma’, îmi vedeam amortizată investiţia, poate chiar mai repede. Apoi, cu experienţa dobândită între timp, urma să găsesc contracte mai ieftine pentru o marfă cât mai dezirabilă, ceea ce mi-ar fi adus un profit însemnat.

Dar, timpul a trecut, iar eu încă sunt student şi nicidecum business-man. Dar fiind că m-a preocupat la un moment dat chestia asta cu outletul, am rămas observator al pieţei. Cum e acum? După cunoştinţele mele, în Cluj funcţionează 3 firme mari de outlet vestimentar de marcă, Liderii pe piaţă sunt Famous Brands Outlet, care au două magazine în centru, unul pe Ferdinand(Doja), altul pe Eroilor. Vând în general produsele propuse de Outwear(adică Jack and Jones şi Selected). Puma Lee Outlet sau cum îi zicea la ăla din Mihai Viteazu, a pierdut poziţia de lider, fiind că ei nu au mizat în continuare pe haine sport şi casual. Recent s-au mutat pe undeva prin Piaţa 1 Mai( lângă fabrica Clujeana).

De o săptămână însă, a apărut un challenger nou. The Outlet îi zice şi este localizat cam prin zona pe unde doream eu să investesc în ficţiunile mele. Din ce am observat, cumpără en-gros(aici au cam dat-o în bară mizând pe large… se poartă medium) şi preţurile sunt foarte acceptabile pentru România. Ce înseamna asta? Adică, dacă îmi scot să zicem 100 de euro din contul de pariuri, pe card o să primesc cam 400 de lei. No, cu banii aceia, de mă duc acolo, la preţurile respective, îmi iau: 3 cămăşi, un pulover, doi pantaloni, o geacă şi o cămăsă pentru prietenă-mea( ca să fie toată lumea mulţumită). Mărci? Tot cele propuse de Outwear, deci, e un challenger evident pentru Famous Brands Outlet. Preţuri? 50 de lei pantalonii(fie ei blugi sau de stofă), 100 de lei gecile, 60 de lei sacourile, 42 lei puloverele, 42 camăşile.

Reclamă mascată? Când îţi vezi realizată ideea pe care o aveai acum 2 ani, de câtre o persoană, care nu a auzit în viaţa ta de tine sau de păreile tale, eu zic că reclama mascată merită. Prin urmare, îmi scot pălăria în faţa celui din spatele The Outlet şi îi doresc multă baftă cu afacerea!

astăzi am pornit în căutarea perfecţiunii.
subit, uşile înghesuitului metrou s-au închis în urma mea.
am încercat să mă aşez, dar lângă mine
o doamnă cu două şacoşe pline,
mi-a spus:
-băiete, îţi dau o castană dacă mă laşi să stau jos!
nu pot să-mi ţin plasele şi-ntra-celaşi timp şi pe mine,
deci, te rog frumos!

am privit senin în căutarea răsplăţii promise,
apoi am înghiţit în sec, văzând că vecinul o primise.

şi staţiile se succedeau rapid una după alta,
curând am dobândit noi parteneri de discuţie,
erau nişte moşi bătrâni,
pensionari socialişti ai unui stat capitalist.
vorbeau despre filozofie, artă, prostituţie:
“priveşte, totul vine de la mama natură!”, unul mi-a spus
nu am apucat să-i răspund, fiind că am fost întrerupt de altul :
“şi mama natură de la ce dumnezeu vine?
bătrâne prost, tu chiar eşti dus!”

au discutat apoi despre cine a apărut mai întâi, oul sau găina?
alma mater, deus ex machina sau vax albina?
mai târziu, de la atâtea discuţii, mi s-a făcut foame.
noroc că lângă mine era un domn, care avea un pachet cu mâncare.
şi apoi, apoi mi-am întâlnit dragostea.
era tânără, era frumoasă, strălucea ca o stea.
o priveam, o sărutam, ne ţineam de mână ca să nu cădem.
viaţa trecea în viteză, arzând ca focurile din infern.
nu-mi mai păsa de mine,
nu-mi mai păsa acum de pasagerii cumplitului metrou.
am uitat de castanele promise de-a lungul călătoriei,
am uitat până şi de veşnica problemă a oului şi a găinii.
oul l-am spart din neglijenţă, dar am făcut o omeltă decentă din el.
găina am gonit-o, de ce să o ţin la mine?!
fie ea liberă, doar e viaţa ei!

iubeam, iubeam mai departe, în timp ce trenul subteran accelera.
simţeam cum ceva trece, simţeam cum ceva fuge, era viaţa mea.

şi într-un final, când am ajuns la destinaţie,
bâtrân şi sătul de toate,
înainte să cobor
mi-am căutat gâina,
şi atunci am auzit un glas:
-bâtrâne, e în zadar, nu o mai căuta
ea a coborât înaintea ta!

şi-mi era acum frică să cobor,
mi-era teamă de ce o să întâlnesc afară.
dacă nu va fi pe placul meu?
dacă va fi zi sau noapte?
dacă va fi cald sau frig?
-prea multe întrebări pentru nimic, limbricule,
ce nu îţi e bine?
du-te mă odată, nu vezi că stă lumea după tine?!

ce te îndeamnă să fugi,
acum,
când eşti atât de aproape de a câştiga bătălia?

dincolo de şeminee fierbinţi,
dincolo de sticle de sampanie goale şi răsturnate,
zăcând acum uitate în scrumul de pe covor,
dincolo de vasta-ţi bibliotecă,
care doarme haotic aşezată pe mobilier,
te mai regăseşti în ceva?

poate în pianul acela vechi,
ce, ornamental, supraveghează parcă geamul.

e un obiect,
dar în acelaşi timp e şi o voce,
o voce rece,
care ne aminteşte de căderea noastră,
pentru că, dacă am fost odată praf de stele,
acum ne-am regăsit,
în alt ceas,
în altă eternitate,
în alt vis.

Leapşa vine din partea clipicioasei Marie:

Sunt: obosit;

Aş vrea: să învăţ nişte photoshop, flash, spss şi alte câteva;

Păstrez: pagina-mi de hi5, deşi mi-am dorit să o şterg ca să fiu în pas cu moda!

Mi-aş dori: să lucrez de noapte o săptămână şi o săptămână nu pentru o leafă ceva peste mediul pe economie;

Nu îmi place: cititorii unei singure cărţi, mai ales aceia care îţi şi dau în cap cu ea, de câte ori au ocazia;

Mă tem de: posibilitatea unei crize economice prelungite;

Aud: doar când vreau şi doar ce vreau;

Îmi pare rău că: nu am învăţat mai multă programare(limbaje) când am avut ocazia:

Îmi plac: momentele petrecute cu ea;

Nu sunt de acord cu: inconştienţa la volan;

Cânt: doar sub duş şi odată pe an;

Niciodată: nu am injectat heroină şi nu am prizat coca;

Rar: plâng(în general în urma unui film bun);

Plâng: rar;

Nu sunt mulţumit: când reuşesc să o dau în bară cu făcutul a ceea ce mi-am propus;

Sunt confuz: când meditez la marile întrebări;

Am nevoie: de un job solicitant(şi fizic şi intelectual);

Ar trebui: să iubesc mai puţin, să consum alimente mai sănătoase;

Merge mai departe clipelor! Pentru că posesoarea lor s-a arătat încântată când primeşte lepşe!

Oare ce o fi chestia aia din dreapta imaginii de sub titlu? Că e pe un site ce înregistrează un oarecare trafic şi ce obişnuieşte să cenzureze cuvintele pe care le consideră ei ca fiind obscene! Dacă e ceea ce cred eu că e, ar trebui alertată CNA-ul?


[sursa]

Cineva a lansat nişte zvonuri. Unele agenţii de presă le-au preluat. Presa a transmis mai departe. Lumea românească s-a indignat. Au apărut chiar şi petiţii online împotriva îndatorării la FMI şi mulţi filozofi noi s-au mai născut. Atât de mulţi încât, dacă ar fi mai uniţi, ar putea porni chiar o nouă religie, având drept Zeitgeist ca biblie.

Pe de o parte, trecând peste faptul că aproape 20 de miliarde de dolari înseamnă enorm pentru un om de rând, dar mai nimic pentru o ţară mare(nu este cazul României, pentru noi e relativ mult), acest împrumut are un scop ascuns. Acela de arată lumii puterea Statelor Unite(ale Americii). Pentru că nu suntem doar noi acei care am lua împrumut, ci, mai toată Europa de Est(ba, chiar mai toată lumea a treaia care contează). Încrederea cetăţenilor americani ar creşte pe măsură ce ar vedea că ţara lor ajută lumea întreagă furnizând alimentarea cu lichidităţi, lucru ce va conduce uşor şi în timp la trecerea recesiunii. Cel puţin, aşa e planul.

Lăsându-i pe americani în pace(doar nu murim noi de grija lor), ce ar însemna acest împrumut pentru România? Pe hârtie, vom pune mâna pe nişte active destul de puternice, capabile să producă valoare. Investite cu cap, s-ar putea ca noi să nu plătim dobânda, ba chiar, să ieşim în câştig. Depinde, desigur de dobândă şi de perioada de timp pe care s-ar acorda împrumutul. Şi, după părerea mea, dolarul e supraevaluat în acest moment, în timp am putea câştiga din diferenţele de curs valutar. Ceea ce ar însemna, că nu prea vom găsi un moment mai bun pentru a contracta un împrumut. Şi nu în ultimul rând, acest împrumut ar întări rezerva valutară, generând încredere. Iar de încredere chiar avem nevoie acum. Asta ar fi pe hârtie.

Însă, trăim în România, o ţară de hoţi, o ţară de leneşi, o ţară de incompetenţi(mai ales, politic vorbind). La noi banii nu se vor învesti cu cap, ci se vor investi pentru a ajuta să crească averile celor care le cam pierd acum. Se vor investi pe baza de comision şi pe bază de criteriu politic. Şi să nu uităm de campania electorală! Presimt că în cazul contractării unui credit de la FMI, chiar şi a unei sume mai mici, campania electorală din acest an va fi mai bogată decât oricând!

Un banc al zilelor noastre spune că: Băsescu în campanie electorală merge în vizită într-un sat. Mulţimea îl aplaudă, îl aclamă. iar când îşi termină speech-ul, dă nas în nas cu un bătrânel jigărit, vai de el:
-Domnule Băsescu, aţi spus „să trăiţi bine”! Unde e acum, acel să trăiţi bine?
-Păi, ştiţi?! Aşa se spune la noi în familie!

Prin urmare acest împrumut ar conduce la apariţia a noi Patrici(plural de la Dinu Patriciu). Pentru noi, oamenii de rând, acest îmrpumut nu ne va afecta cu mai nimic. Dacă, însă nu ne împrumutăm, tot vor apărea noi Patrici. Dar, de data aceasta o şansă mult mai mare va fi ca aceşti noi Patrici să poarte la ei, un buletin străin şi să îi doară undeva de nevoile acestei ţări. Nu de parcă celor care au cetăţenie română şi bani făcuţi din speculaţii şi corupţie, le-ar păsa.

Deci, merită un împrumut?

„de când mi-a ars casa din temelii, văd luna cu mult mai limpede.
m-am uitat la toate Eden-urile care s-au prăbuşit în mine.
am văzut Eden-urile pe care le ţineam în mâini, dar le-am lăsat să plece.
am văzut promisiuni pe care nu le-am ţinut,
dureri care nu au fost adevărate,
răni pe care nu le-am vindecat,
lacrimi pe care nu le-am vărsat,
am văzut morţi pe care nu i-am jelit,
rugăminţi cărora nu le-am răspuns,
uşi ce nu le-am deschis, uşi ce nu le-am închis,
iubite lăsate în urmă…
şi vise ce nu le-am trăit.
am văzut tot ce mi s-a oferit, ce n-am putut accepta,
am văzut scrisorile pe care le-am dorit, dar niciodată nu le-am primit,
am văzut cine aş fi putut fi, dar niciodată nu voi deveni.”

(Gregory Colbert, traducere de Marius Luca)

Mai pe scurt, încă unul dintre acele filme extraordinare, care ne învaţă „să nu strivim corola de minuni a lumii” sub apăsarea turnurilor noastre de piatră, sub apăsarea braţelor noastre de oţel…

Să cucerim lumea prin conoaştere, nu să o cunoaştem prin cucerire, dărâmându-i vechile temelii, spre a face loc noului templu al cunoaşterii!

De exemplu, mayaşii credeau că istoria universului se prezintă ca o succesiune de creaţii şi distrugeri. Ei cunoşteau existenţa a 4 sori anteriori, al jaguarului, al vântului, al ploii şi al apei. Ei spuneau că acum ne aflăm în era celui de al cincelea soare. Azi am dărămat concepţiile mayaşilor pentru a descoperi că Soarele nostru are un început şi un sfârşit şi că singura noastră şansă de a supravieţui dincolo de el este să îl părăsim. Adică, nimic nou. Altă formă, acelaşi fond.

Ce este fericirea? Cunoaşterea sau viaţa? Ce este viaţa? O reinventare continuă a roatei sau iubirea faţă de mediul înconjurător?

Ashes to Snow poate fi găsit aici, descărcarea făcându-se cu un extractor, ca de exemplu cu acesta!

E trist că la o pană de curent în California(San Diego, parcă), unii oameni care au ieşit în stradă au alertat autorităţile locale pe motiv că pe cer se petreceau fenomene ciudate. Ce s-a întâmplat? Au văzut şi ei pentru prima dată cum arată cerul înstelat dincolo de luminile oraşului.

Unul din lucrurile pe care le-am învăţat când eram mic, uitându-mă la televizor, a fost că orice aş spune, indiferent dacă ştiu sau nu că am dreptate, trebuie să afirm răspicat(tare şi rar).

De exemplu Ion Iliescu, omul care în 1992, a constituit opţiunea a 85% din 15 milioane de români votanţi, afirma cu ocazia unei campanii electorale(paremi-se, cea din 2000) că dacă va fi votat, pâinea se va ieftini.

Am observat că în momente de cumpănă, auditoriul cere vorbe mari.

Un om a spus odată, anticipând că în caz că va fi prins, va fi condamnat la moarte că, de va muri, a treia zi după moarte va învia. Acest om a dat naştere unei religii mondiale.

Un altul, Neil Armstrong, când a păşit pe lună, a declarat că a fost: „un pas mic pentru un om, dar mare pentru omenire”. Cu toate acestea, omenirea după ce a făcut acest pas, nu s-a mai prea îndreptat în direcţia aceasta. Nu s-au mai făcut operaţiuni similare cu ţinta Marte, dar în schimb s-a jucat jocul lui Marte cu câmpurile petroliere din locurile care odinioară se zice că au constituit leagănul civilizaţiei eur-asiatice.

Omul are o mare calitate. Iubeşte epica.

Chiar dacă eşti cel mai sărac dintre pescari, un basm cu regi şi pinţi auriţi, în care binele şi bogăţia triumfă spre sfârşit, te va face să te simţi pentru câteva minute aidoma celor din poveste. Ascultând sau citind nişte simple cuvinte înşiruite, te vei simţi parcă trăind imaginile formate în mintea ta.

Spre asta s-a orientat televiziunea, cea mai frumoasă formă de manipulare în masă.

Dă-i unui om un peşte şi îi asiguri hrana pentru o zi. Învaţă-l să pescuiască şi îi vei asigura hrana pentru toată viaţă, spune o veche zicală chinezească.

Arată-i unui om o imagine şi acesta se va uita. Tălmăceşte-i acea imagine ca arântându-te pe tine pe un jilţ aurit şi purtându-ţi coroana şi acesta te va urma ca pe un rege.

Spre dragostea omului faţă de spaţiul său care nu are tangenţă cu realitatea fizică, s-a orientat una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne, internetul. Şi suntem încă abia la început. Oare pe viitor nu vor exista corporaţii care ne vor folosi ca şi surse de energie(ca şi în The Matrix), menţinându-ne în viaţă în chip virtual? Oare lucrurile nu vor scăpa din control, tot ca şi în The Matrix, noi, oamenii, născându-ne direct conectaţi la o lume virtuală? Oare asta nu s-a întâmplat deja, pentru că mie unuia cel puţin, lumea aceasta mi se pare teribil de imperfectă?

Mă întreb toate acestea, mirându-mă de cât de orientată este natura umană pe speculaţie. Am ajuns să facem din speculaţie o artă. Ori, speculaţia asta e ca şi o formă fără fond, ca şi un castel de cărţi… la cel mai mic cutremur, golul iese la iveală.

De aici şi necazurile noastre de ăstazi. Iubind forma, le-am dat o formă şi necazurilor. Le-am numit pe rând şi încă din diferite epoci: propretate, valoare, bani, ideologii, doctrine, cicluri economice.

Ne-am lăsat de la început captivaţi de nesfârşitele şi coloratele întinderi ce ne înconjoară fizic. Am căutat răspunsurile la întrebări iscodind sub fiecare pietrică, căutând în umbra fiecărei galaxii. Doar într-un singur loc nu am căutat răspunsul la întrebări, şi anume… în noi. Pentru că da, în sinea lui, omul este un univers încă nexeplorat. Dacă ar fi fost explorat temeinic şi din timp, fără doar şi poate, nu am fi ajuns aici.

Şi privind în zare, văd lumea modernă gata de a se prăbuşi. Atâta efort, atât consum de resurse, totul în van. Totul de prisos, pentru că am apucat-o într-o direcţie greşită.

„Nu e adevărat!”, îmi spun. Şi, ca să fiu sigur de acestea o repet clar şi tare în faţa unei oglinzi.

[Atenţie, acest articol conţine texte ce pot fi interpretate de câtre unii, drept şocante]

După cum se ştie, aici în Cluj-Napoca, intrarea în UE a produs multă bucurie. Le-a comfirmat marilor multinaţionale că a sosit timpul ca ele să îşi îndrepte privirea spre România.

Rând pe rând, au pătruns în provincia ţărişoarei noastre(în capitală deja existau) reprezentante ale multinaţionalelor. Au venit în Cluj, la îneput atrase de salariile „căpşunarilor” reîntorşi în vacanţa din România, corporaţii precum Nike, Adidas, Puma, Reebok. Au găsit apoi adepţi în rândurile studenţilor şi elevilor. Kiltec făcea furori. S.Oliver atrâgea clienţi. Mai apoi a venit potopul de branduri. Şi pentru că centrul te obosea şi te făcea să pierzi mai multă vreme stând la semafor, decât căscând gura prin magazine, două mari firme au construit mall-uri.

Unul dintre ele, Polus, construit înafara oraşului nu va face obiectul micii mele povestiri. Însă, celălalt, mall-ul lui Iulius, construit în mijlocul Gheorgheniului, o zonă teribil de sărăcăcioasă, va constitui, fără doar şi poate, locul de desfăşurare a acţiunii, povestirii ce va urma.

Se prea poate ca noul mall, amplasat „între lacuri” să fi adus bucurie pe chipurile şi în inimile clujenilor, însă lui Vasilică i-a adus extazul.

Întâi, cine e acest Vasilică? Vasilică-Viorel Boboroţ are 14 ani şi e în Cluj-Napoca de când se ştie. Ba mai mult, nu a ieşit din Cluj, decât cu ocazia deplasărilor de pe vremea când „U” juca în liga a doua 2, la Dej şi la Câmpia Turzii(unde a şi spart vitezeşte un chioşc de ziare şi reviste). Ţine cu echipa studenţiei de când se ştie, deşi este doar elev în clasa a saşea. Locuieşte într-o cocioabă alături de cei cinci fraţi şi de cele două surori. Părinţii lui? Tatăl, nu e. Mama e când pe la unii, când pe la alţii, când doarme cu câte o sticlă, ce i se substituie unei perne sub cap. Visul lui e să isprăvească odata cu şcoala şi să ajungă în Elveţia. A auzit că acolo poţi sluji la castel… un prieten mai mare, care a făcut asta i-a spus că a venit de acolo în România cu un pocal din aur masiv.

„Acum, că s-a deschis mall-ul, o să am şi eu unde să mă cac!” suspină Vasilică fericit, în acea toamnă de basm a copilăriei sale. Şi aşa şi era. La doar 200 de metrii de mall, unde era amplasată cocioaba lui, Vasilică vizita luxosul WC-u din mall, cu fiecare ocazie.

Cu puţinii bani şterpeliţi de pe unde apuca, Vasilică şi-a luat nişte pantofi sport „Make”, din piaţa Mărăşti, un maieu „Dulce & Cabina” şi alături de fularul său gri-negru(gri din cauza jegului) cu „U” făcea furori, plimbându-se ţantoş prin mall, cu o mână în buzunar după „sămânţă” şi cu cealaltă ciupind de posterior fetele siguratice. De abia îi mijise mustăcioara, dar o purta cu mândrie. Nu era înalt, nu era nici făcut, dar avea un zâmbet şugubăţ, care îi etala semeţ, ştirba-i dantură.

Locul său preferat de plimbare era food-court-ul. Aici obişnuia să se pimbe pe înserate în zilele primăverii şi verii anului trecut. Îşi umplea buzunarul de la pantalonii lui de trening cu seminţe de floarea-soarelui şi cumpăra vreo două-trei energizante din ălea de 1,5 lei din Auchan. În acele momente se încăţa cu marea lui lovitură, nişte tenişi în carouri, alb-negru pe care şi-i cumpărase din Polus, de la New Yorker. Astfel echipat, păşea alene spre tereasa din cadrul food-court-ului, cerşea ţigări şi, apoi, se aşeza la o masă goală sau se punea intenţionat lângă domnişoarele care nu erau însoţite de vreun mascul. Atunci, în acele clipe, simţea că el era regele.

„Salut” cu un accent pe prima silabă, le spunea el, „eu sunt Davidoff!”, „ce faceţi fetele?” şi scotându-şi din buzunar cutia încă nedesfăcută de energizant ieftin „doreşte careva?”.

Tot făcând asemenea isprăvi, paremi-se, ajunse să fie luat la ochi de câtre securiştii de la „S&P”, desemnaţi cu paza şi menţinerea ordinii în mall. Cum băieţii aceştia erau fani CFR, datorită noilor performanţe a echipei cetenare clujene, nu le-a luat mult până să îl remarce pe puştiul care spurca mall-ul, purtând fularul Universităţii.

„Ia să i-o coacem noi la ţăcâ-prostul ăsta!” zise Raul câtre Dorel. Zis şi făcut. L-au urmărit prin mall şi au observat cu ce se îndeletnicea al nostru „Davidoff”.

„Mă, tu vezi că ăsta a venit aici să se cace, băga-l-aş în pizda mă-sii?!”

Aşa că au pus la punct un plan. Au cumpărat lipici din ăla transparent. Şi-au făcut un plan. Apoi l-au studiat pe Vasilică câteva zile. Au observat că prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul. Vasilică venea mereu în jurul prânzului şi îşi alegea mereu acelaşi compartiment intim. Dacă compartimentul era ocupat, bătea agitat în uşa acestuia, iar pe urma aştepta ca locatarul să îşi părăsească sălaşul de ocazie.

Aşa l-au mântuit agenţii noştri de pază. Şi s-a trezit lipit de scaunul de la WC. A început să strige, să urle, să plângă. Lumea pleca speriată din baie şi anunţa paza. Însă agenţii erau înţeleşi între ei. Nimeni nu a făcut nimic.

A venit noaptea. Mall-ul s-a închis, luminile s-au stins. Când speranţa părea că moare, Raul şi cu Dorel s-au ivit. Luminile s-au aprins în baie, iar chipurile lor s-au ivit ameninţătoare în faţa copilului.

„’tu-ţi morţii mă-tii de câcat, u-ist spurcat, vii aici şi spurci mall-ul nostru mă pulă jegoasă! Ia pupă tu asta!”

Şi i-au vârăt în gură o bucată de corp negru-maroniu, urât mirositor şi încă cald-proaspăt.

„Tu să îndăzneşti să vii aici să te caci, în mall-ul nostru?!” îl scuipă Dorel pe copilul murdar acum cu un negru închis în jurul gurii şi apoi îi smulse fularul cu „U”.

„Scuipă pe „U”!” strigă el câte copil şi îi puse fularul în faţa gurii! Apoi, două palme răsunară brusc, răspândind ecoul lor în încăperea luminată de neoane… „Scuipă pe „U” mă, mâncător de sămânţă, ce eşti!”

Plângând, copilul se supuse. Apoi l-au bătut de s-a „câcat” pe el şi i-au dat fularul să se şteargă cu el. Apoi au aruncat fularul într-un closet şi au tras apa. Şi în timp ce copilul plângea, l-au smuls de pe scaun. Cu tot cu colac. „Ia-l, e al tău!”, i-au spus angajaţii râzând, „să nu mai vii pe aici că data te tragem pe tine în loc de fular!”.