De ce nu vreau să fiu poet?!

în vremuri întunecate,
într-ale evului liceu.
şi într-ale presitoricei şcoli generale,
cunoscuţii, colegi, părinţi, neamuri, profesori,
mi-au spus:
băiete, tu ai putea deveni un poet!

 

iar mai apoi,
l-am avut de învăţat pe de rost pe eminescu…
ce chinuri groaznice pentru şcolari,
dădeam lucrari din asta,
săptămânal…
şi apoi au urmat pe rând:
bacovia, arghezi, macedosnki…
vasile alecsandri,
care trebuia scris cu cs, nu cu x…

 

am ajuns să plutesc la cer cu sorescu,
urcând pe a sa sfântă scară,
am ajuns să urlu asemeni lui nichita…
leoaică tânără-i iubirea?
îl vedeam apoi pe labiş, coborînd vesel din tramvai…
deduceam dintr-un ceas tot mecanismul poeziei lui barbu,
sugrumam vraja nepătrunsului ascuns
şi-a prafului părtruns pe vechile file ale cărţilor
în care puteam simţi încă iubirea văcăreştilor.

 

şi-atunci eu mi-am jurat în barba ce nu-mi mijise încă…
poet…
pftui drace… nu vreau să fiu aşaceva…
nu vreau ca numele meu să fie scris în manuale,
obligând mii de copii, înscrişi fără drept de alegere
într-un sistem
care le-ar impune să înveţe pe de rost…
inepţiile debitate de mine,
despre viaţa, despre lume…
de parcă eu aş înţelege totul mai bine,
decât sufletul unui copil…
decât ochii lui dulci, gustând din vraja lumii…
o lume aparent nouă
ce cu sfială-l înconjoară…

 

când eram mic, eram atât de înţelept,
pe măsură ce cresc,
observ,
că nimic din ceea ce am am învăţat
odată cu trecerea timpului
nu se supune
unui scop funcţional.