Problema de rezolvat

Am recomandat Zeitgeisturile tuturor. Personal, le consider ca fiind filme alternative ce ar trebuie vizionate de toată lumea, ca să înţeleagă societatea că pot exista şi alte puncte de opinie decât mainstream-ul. Dar în viaţa societăţii omeneşti nu e ca şi în muzică, unde fiecare ascultă ce vrea, ci trebuie să ne supunem unui anumit set de valori, deobicei gata format, dar care evoluează odată cu evoluţia noastră ca societate.

Însă citeam pe net, mai ales pe site-urile de ştiri, gen mediafax, hotnews că majoritatea celor din România care au vizionat Zeitgeist au luat filmul pe bune, ca pe un adevăr ţinut în întuneric de câtre cei din vârful piramidei(posibil, a celei de pe dolar). Lucrul acesta, cred eu, e mai degrabă trist, el reflectă încrederea noastră, a românilor în politicieni.

Am văzut deseori pe site-uri de cotidiane, mai ales în cadrul articolelor legate de criza econimică(actuală sau cea din 29) comentarii de genul: „ia vizionează Zeitgeist, nenişor, ca să vezi şi tu de ce e aşa”. Zeitgeist ăsta este, deci servit ca un etalon al adevărului absolut. Zeitgeist trăieşte pe laptopuri. Zeitgaist produce oooo-uri. Zeitgeist luminează minţi. Datorită lui Zeitgeist, toată lumea care nu a citit o carte, dar în schimb a jucat Quake, Counter sau Sims şi Solitaire, ore în şir, poate afirma faptul că producerea actualei crize a pronit din vina americanilor, care au pompat asiduu dolari pe piaţă, fără nicio acoperie. De asemenea această lume poate afirma şi chiar afirmă uneori, fără să o chestionezi că soluţia la criza 2008 este renunţarea la mecanismul monetar, înlocuirea muncitorilor cu roboţi. Lăsarea omului liber să cugete la stele şi să mediteze prin biblioteci. Renunţarea la legi, realizarea unei distribuţii unitare a averii, precum cea din socialismul utopic, vor contitui cheile principale ale noii ordini mondiale. Care de fapt, nu va fi ordine, pentru că nu vor exista sefi, lumea ajungând deja la un nivel suficient de avansat ca fiecare individ să fie capabil de a lua decizii pentru el înşuşi. Aceste soluţii fac parte din proiectul Venus, un proiect pe care proiectantul său, Jacque Fresco vrea să îl vadă implementat în practică.

Cine este acest Jacque Fresco? Un inginer-arhitect, şi asta cred eu, spune tot. Unul ca ăsta habar nu are ce e şi cu ce se mânăncă realitatea. În plus are 92(93 în martie 2009) de ani. Bănuiesc că ştiţi şi voi cum gândeşte o persoană la 90 de ani. Pe pagina lui de wikipedia, se specifică că a ajuns destul de repede în armată, ca şi proiectant-designer. Păi, nici mult iubita noastră Fantasaya, arhitecta cu bani de la părinţi nu a ajuns în armată aşa de grabnic. Îţi trebuie ceva pile ca să ajungi să proiectezi designul la elicoptere şi avioane în armata Statelor Unite. Deci rezultă că Fresco ăsta, cel mai probabil nu a lucrat deloc ca şi vânzător. Sau că nu a stat în viaţa lui pe o linie, în fabrică. Dar el vine cu soluţii care mai de care, soluţii capabile să desfiinţeze legi…

Ca să vă explic de ce un inginer bun în teorie, în practică devine un imbecil, o să combat una dintre soluţiile lui magistrale. Într-o intervenţie din Zeitgesit, afirmă că în loc să dăm legi de circulaţie referitoare la limitarea de viteză pentru a preveni accidentele, am putea monta sonare şi radare pe maşini, prin intermediul acestora, maşinile putând frâna sau opri când ar fi prea aproape unele de altele.

Bune ideile babacului Fresco. Dar ce ne facem dacă eu am o Dacie berlină şi prietenul meu, un bizon conduce în spatele meu o Skoda Octavia? Eu nu pot merge cu mai mult de 90 de kilometrii într-a 4(într-a 5-ea dacă o bag trepidează ca mama dracu’). El în spatele meu poate merge extraurban cu 120 km/h la un consum aproape optim într-a 5-ea. De fiecare dată când se apropie de mine într-a 5-ea să mă depăşească eu depăşesc linia de separaţie e benzilor şi mă bag în faţa lui, astfel ca radarul să îi frâneze şi chiar oprească maişina. Ce e de făcut? Dată fiind psihologia conducătorilor auto, marea majoritate, nişte ţărani la volan, aceştia ar face tot posibilul să nu fie depăşiţi de cei spatele lor. Ce să mai vorbim de situaţia gen Sinaia decembrie 2008, când ar fi o tortură să tot porneşti maşina, datorită faptului că aceasta s-ar tot opri, fiind prea aproape de cea din faţa sa. Şi tortura asta ar ţine vreo 4 ore. Ce ne facem? Fresco ar fi franc: luăm elicopterul… că doar i-am putut viziona în Zeitgeist, casa lui ultra-modernă, dotată cu un elicopter.

E uşor să fii un inginer babalâc, iar după ce ai dus o viaţa bazată pe pile şi relaţii, apoi să dai soluţii societăţii „nedrepte”. Măcar de ar tăcea şi şi-ar vedea de vila lui(pe care, apropo, îşi face şi publicitate în Zeitgeist, că vrea să o vândă). E alta să fii un muncitor 12h pe zi(şi sâmbătă inclusiv) în Malayesia şi să priveşti Nike ca pe un salvator.

Şi, evident că s-a amânat aprobarea proiectului de buget de stat pe 2009. Poate se va decide peste o săptămână…

Până atunci ANAF(Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) a trimis scrisori marilor contribuabili la bugetul de stat, pentru a afla informaţii despre starea lor financiară. Nu vreau să par rău, dar aş miza sume importante de bani că răspunsurile nu vor produce zâmbete de satisfacţie pe faţa celor de la ANAF. Întrebarea mea e, de ce, dar de ce nu s-au trimis întrebările înainte de şedinţa Biroului Politic de Coordonare al Coaliţiei?

Între timp, pe frontul de vest, veştile nu sunt deloc bune. Leul îşi continuă trendul de devalorizare faţă de principalele monede mondiale. Dolarul a ajuns la 3,3 lei, cam atât cât era euro-ul în vară. Euro-ul o ia la goană în sus, îndreptându-se cu paşi repezi spre pragul psihologic de 4,5 lei. BNR nu intervine, probabil se orientează de pe acum să ne vândă ce a mai rămas din avuţia naţională, FMI-ului.

Dacă creşterea dolarului nu are efecte însemnate, poate doar că este principalul catalizator în creşterea preţului la combustibil(deşi la noi în ţară, preţul ar creşte şi în lipsa creşterii dolarului, că doar statul nu controlează nimic pe piaţa petrolului şi suntem la mâna privaţilor străini), creşterea preţului euro-lui presupune mai multe lucruri. Majoriatea creditelor de nevoi personale au fost contractate în euro. Aşa că creditorii au de plătit rate din ce în ce mai apăsătoare. Şi ca şi cum nu ar fi de ajuns, tot din cauza creşterii preţului la euro, preţurile vor creşte şi ele, începând de luna viitoare.

Pe piaţa financiară, nu trebuie să fi un expert, ca atunci când arunci o privire să îţi dai seama cum stau lucruile. De trei luni, după marea cădere, piaţa de capital din România a urmat un trend constant. Unii traduc asta în diferite moduri, însă părerea mea e că societăţile listate la bursă au încercat să se menţină la suprafaţa apei, aşteptând cu disperare o gură de aer din partea începutul anului 2009. Vestile bune, întârzie să apară. În situaţia dată, când veştile bune întârzie să apară, vin în schimb falimentele. Să vedem deci, ce ne va aduce februarie, iar mai apoi, începutul lunii martie?

Falimentele vor duce la concedieri. Adică la trimiterea pe drumuri a celor care au rate mari la bănci. În lipsa unei cereri reale, preţurile vor fi forţate să scadă. Îmi amintesc că în cărţile de istorie, în paginile despre Marea Criză Economică, era o poză alb-negru, cu muncitori din SUA vărsând laptele pe câmp, în încercarea de a menţine preţurile constante. Cam asta se va întâmpla şi la noi.

Un articol interesant în EVZ. Se numeşte “Amintiri despre viitor”. E despre Marea Criză în România. Vă invit să îl citiţi!

În încheiere, nu vă voi spune să fiţi optimişti. Isărescu a fost în octombrie, când spunea să mizăm pe leu. De atunci au trecut patru luni şi sunt convins că cei care l-au ascultat au ajuns rău.

Până în toamnă, traseul unui junior în piaţa muncii, în lipsă de pcr(pile, conoştinţe şi relaţii) arăta cam aşa: cont pe unul dintre siteurile de profil job-searching(ex: ejobs, bestjob), aplicarea la anunţurile active care apăreau mai interesante, primirea apelului prin care se aranja interviul, interviul, formalităţile în caz că oferta era una convenabilă şi apoi prezentarea la serviciul propiu zis.

Eu m-am lăsat de muncă(student fiind încă) prin octombrie. Mi-am zis, vine criza, leul se va deprecia şi voi lucra pe bani puţini. M-am gândit atunci să mă angajez în vănzări, însă m-a prins lenea. Mai bine nu faci nimic, te prefaci că înveţi(asta înseamnă învăţământul universitar în România), că doar o să îţi găseşti de muncă când va veni vremea.

Şi m-am trezit acum la mijloc de iarnă că aş vrea să îmi găsesc un loc de muncă. Şi încă unul bun, nu orice jaf de tras cu transpaleta sau de condus un moto-ştivuitor. Preferabil muncă de birou. Dar acolo, dacă nu eşti programator sau femeie nu te ia nimeni!

Am tot aplicat la joburile din domeniul finaciar. Majoritatea se rezumă la asigurări, unde sarcina ta e să vii cu un portofoliu de posibili clienţi gata format şi să umbli din uşă în uşă, că da dacă va semna careva vreo asigurare de viaţă sau sănatate cu tine. E nevoie de relaţii? Da, dar şi cu relaţii pe care eu nu le am, asemenea semnături sunt foarte greu de obţinut pe timp de criză financiară.

Am discutat cu unii dintre prietenii mei. Chiar şi cei cu masterat şi experienţă care aplicaseră la diverse joburi nu au fost nici măcar selecţionaţi pentru interviuri. Şi majoritatea au aplicat pentru o grămadă de posturi.

Concluzia la care am ajuns este că posturile oferite pe site-urile job-searching sunt unele mai mult fictive. Poţi aplica, dar e ca şi cum nu ai face-o. Însă, să găseşti un post bun, e de-a dreptul ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân!

Posibile soluţii? Cred eu, deblocarea creditării, pentru că ar încuraja atât producţia, consumul, cât şi speculaţiile, lucru care ar conduce la un uşor dezgheţ al economiei noastre.

în vremuri întunecate,
într-ale evului liceu.
şi într-ale presitoricei şcoli generale,
cunoscuţii, colegi, părinţi, neamuri, profesori,
mi-au spus:
băiete, tu ai putea deveni un poet!

iar mai apoi,
l-am avut de învăţat pe de rost pe eminescu…
ce chinuri groaznice pentru şcolari,
dădeam lucrari din asta,
săptămânal…
şi apoi au urmat pe rând:
bacovia, arghezi, macedosnki…
vasile alecsandri,
care trebuia scris cu cs, nu cu x…

am ajuns să plutesc la cer cu sorescu,
urcând pe a sa sfântă scară,
am ajuns să urlu asemeni lui nichita…
leoaică tânără-i iubirea?
îl vedeam apoi pe labiş, coborînd vesel din tramvai…
deduceam dintr-un ceas tot mecanismul poeziei lui barbu,
sugrumam vraja nepătrunsului ascuns
şi-a prafului părtruns pe vechile file ale cărţilor
în care puteam simţi încă iubirea văcăreştilor.

şi-atunci eu mi-am jurat în barba ce nu-mi mijise încă…
poet…
pftui drace… nu vreau să fiu aşaceva…
nu vreau ca numele meu să fie scris în manuale,
obligând mii de copii, înscrişi fără drept de alegere
într-un sistem
care le-ar impune să înveţe pe de rost…
inepţiile debitate de mine,
despre viaţa, despre lume…
de parcă eu aş înţelege totul mai bine,
decât sufletul unui copil…
decât ochii lui dulci, gustând din vraja lumii…
o lume aparent nouă
ce cu sfială-l înconjoară…

când eram mic, eram atât de înţelept,
pe măsură ce cresc,
observ,
că nimic din ceea ce am am învăţat
odată cu trecerea timpului
nu se supune
unui scop funcţional.

e de ajuns o mică şi neînsemnată minciună
ca o mare parte din lume
să se prăbuşească
asemeni colapsului unui castel din cărţi de joc.
chiar dacă cărţile sunt regi şi dame,
sau simplii doieri,
efectul rămâne mereu unul dramatic.

când am fost mic,
mama mi-a spus să învăţ
construind o structură,
asemeni unui zid din cărămizi,
pornind de la bază.

însă m-a şi avertizat atunci:
vezi să nu laşi spaţii goale…
altfel rişti ca întreaga ta structură
să se prăbuşească…
şi nu e nimic mai greu şi mai trist,
ca la capăt de drum
să te trezeşti zăcând în praf
şi în mizerie…

şi iataă-mă acum
construindu-mi o casă
dar în loc de cărămizi, eu zidesc minciuni
şi zidul mă apasă
din ce în ce mai mult
oare aceasta casă-mi va ţine de cald la iarnă?
oare-mi va fi un acoperiş în faţa ploii?

mă mai întreb acum,
oare nu ar fi mai trainică o casă fără uşi,
decât una clădită din minciuni?

Pe primul loc:
The Corrs cu Everybody hurts:

Cover după piesa celor de la R.E.M.:

Pe locul doi:
Jessica Simpson cu Angels:

Cover după piesa lui Robbie Williams:

Pe locul trei:
Alice Russell cu originalul cover după Seven nation army:

Seven nation army cântată de The White Stripes:

Bonus: Marillion, superbul cover după Wish you were here(o să vedeţi de ce), descoperit pe filiera Cherrypick: