Și vreo două bancuri

Primit de la un prieten(îl prelucrez un pic):

 

Sal, brokerul e întrebat la birou cum a dormit în noaptea precedentă:
-Am dormit ca un prunc! De două ori m-am trezit plângând și odată m-am c***t pe mine!

 

Al doilea, e my copyright:

 

Mama și cu băiețelul se plimbă pe un bulevard din centrul New Yorkului. Trec pe lângă un gang, moment în care băiețelul își oprește mama și o întreabă:
-Mami, ce e ăla care caută prin gunoaie? Vreun Boschetar?
-A, nu, nu! Nu vezi că e îmbrăcat la costum? E un broker!

Cadourile Gicanului

Gicu avea o grămadă de prieteni şi o mare pasiune. În timpul său liber cumpăra diverse placaje, strângea bucăţi de lemn, şuruburi, colecţiona scule destinate tâmplăriei şi lucra felurite obiecte, îndeosebi de uz casnic, cum ar fi: mese, scaune.

 

Fiind o inima mare şi un suflet nobil, aceste obiecte, roade proaspăt ieşite din mâinile sale, erau făcute cadou prietenilor săi. Dacă erai prieten de a lui Gicu ştiai că în cazul în care ziua ta de naştere era trecută în baza de date a telefonului său, un antic Motorola, te vei trezi cu el bătându-ţi la uşa, de cu seară, asta desigur în cazul în care aveai norocul să locuieşti în aceaşi urbă cu el. Nu venea cu mâna goală, îţi aducea, ba un raft, ba un scaun, ba o masă, sau alte lucruri pe care el le găsea deosebit de utile.

 

Problema era că Gicu nu avea gusturi la mobilare. El nu ţinea seama dacă abordai un design clasic, ca urmare te puteai trezi cu o măsuţă de living pe 3 nivele, foarte excentrică, debordând a modernism. O aducea ţantoş şi o parca taman în mijlocul camerei… şi asta fără ca să se descalţe, că „doar nu suntem la ţară”. Sau, dacă erai adeptul unui stil de mobilier modern, te puteai trezi că unul dintre tabureţii tăi bistro a căpătat drept partener un scaun clasic cu spătar.

 

Şi Gicu nu admitea să îi refuzi cadourile…

 

„Dacă nu o primeşti, jur că o fac lemn de foc! Hai mai bine să intrăm în casă, să ne dregem niţică!”

 

Gicu se îmbăta repede şi mai apoi se porcăia, nu contau împrejurările, prima consumul.

 

Şi consum avea de unde, dragii mei, deoarece era contabil-gestionar-junior la Standard Ethanol Inc.

 

După ce consuma alcool în cantităţi imense, Gicu se urca în maşină şi făcea pe pilotul. De aceea, cunoscuţii îi spuneau în momentele lor de duioşie, Scumacher, „după fostul fotbalist al Rapidului din Bucurteşti”.

 

Cartea lui preferată era Quo Vadis, a lui Sienkiewicz, era de altfel şi singura carte pe care o citise în viaţa sa. Obişnuia să citeze din ea cu fiecare ocazie care îi oferea posibilitatea să facă acest lucru.

 

“Am golit barul acesta, ruptus est, quo vadis acum?”

 

Într-o noapte de beţie, s-a crezut Nero. Şi şi-a incendiat apartamentul. Cu chiu cu vai, au reuşit vecinii să îl scoată din împrejmuirea flăcrilor, altfel cu siguranţă că ar fi devenit o torţă vie, până ce pompierii ar fi ajuns la faţa locului. Între timp ce vecinii îl trăgeau, el se meinţinea ferm pe poziţii:

 

“O dată cu Roma, piere şi sufletul meu!”

 

De atunci a locuit în stradă şi banii pe care până atunci îi cheltuia pentru întreţinerea şi încălzirea apartamentului a ajuns să îi folosească pentru încălzirea şi întreţinerea sa interioară. Venise frigul, astfel încât avea nevoie mai abitir ca oricând de încălzire.

 

De la serviciu l-au dat afară, înregistra prea puţine intrări.

 

Peste câteva luni a surprins pe toată lumea, când în piaţă, purtând barbă, striga în gura mare, asemeni unui profet:

 

“M-am săturat de România! Aici e câcat şi e frig ! Voi pleca în Argentina, Natalio, aşteaptă-mă, tu îngerul meu sălbatic!”

 

După puţin timp a dispărut şi de atunci nimeni nu a mai auzit nimic de el. Gurile rele însă spun că ar fi ajuns sus pentru scurtă vreme, însă Dumnezeu l-a expediat şi de acolo, deoarece îi făcea prea multă mobilă urâtă cadou.

Din ciclul: se prăbuşesc fondurile de pensii

Auzită pe cale orală de la primul gafeur al statului…

 

 

Băi, fratele meu, situaţia e gravă pe acolo! Nu mai sunt bani, noi ne-am bazat pe faptul că populaţia ţărişoarei noastre scumpe şi dragi dă ortul popii grabnic, bărbaţii pe la 64 de ani, cu un an înainte de pensie, iar babele pe la 72 de ani, ele trăiesc exponenţial mai mult decât bărbaţii, deoarce se pensionează mai repede.

 

Aşa că de ce să nu facem afaceri şi învărteli cu fondurile de pensii de stat? Nu vedeţi că ăştia de la privat fac şi au şi succes? Să investim în imobiliare şi ce câştigăm păstrăm pentru pensiile noastre!

 

Deci clar, am început cu imobiliare babanule, apoi am ajuns la investiţii financiare pe NYSE!

 

Problema e acum, cu criza asta blestemată! Să te ţii acum tată, că s-a dus dracului tot fondul şi tot să trăţiu’ bine! Dar mă mai votaţi, nu, fratele meu? În speranţa că doar vom trăi mai bine! Dacă n-om muri!

Despre criză (1)

Hai să vorbim puţin şi despre criză.

 

Un articol foarte scurt şi interesant al cotidinanului Corporate News punea în data de 1 februarie 2008, adică la începutul anului curent, în antiteză, părerile a doi oameni de top din România. Este vorba despre doamna Liliana Solomon, în prezent ocupant al funcţiei de director executiv în cadrul multinaţionalei Vodafone în România, şi despre, din păcate, mult mai cunoscutul Mugurel Isărescu, care, de peste 17 ani, ne ţine în frâie politica monetară a ţării.

 

Iată ce spunea doamna Solomon la începutul acestui an:

 

„Multa lume nu-si poate imagina ce inseamna de fapt sa fii in recesiune. Probabil ca inca in Romania exista multi oameni care nu-si pot imagina ce inseamna cuvantul recesiune. Recesiunea este de multe ori determinata de factori externi, nu trebuie neaparat sa fie factori locali romanesti, ci pot fi factori precum criza subprime sau cum a fost criza din anul 2000 care a afectat companiile tehnologice. Prin urmare suntem mult mai expusi spre anumite probleme care se pot intampla si pe care poate acum nu le constientizam”

 

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, susţinea însă, că nu se poate vorbi despre o criză în Romania, nici măcar despre una valutară: „Leul este deja intr-un proces de revenire. Contextul nu este usor, dar nu avem o criza valutara. Este absolut normal ceea ce se intampla: un proces de echilibrare relativ dureroasa”.

 

Cine a avut dreptate? Iată unul dintre motivele pentru care nu mă voi prezenta la alegeri duminica, adică pentru că nu avem oameni competenţi la nivelele organizaţionale! Cum e posbil ca într-un stat democrat, un individ să stea într-ua dintre cele mai importante poziţii naţionale, adică cea de guvernator a Băncii Naţionale, vreme de 17?

 

[Bonus: Un interviu al doamnei Liliana Solomon(are trei pagini)]

Jupiter One – Jupiter One (2008)

Credeam că indie-rock-ul e un gen de muzică mort pentru mine. Totuşi se pare că nu e aşa, din moment ce, cei de la Jupiter One cu al lor album din anul curent, 2008, album care poartă numele trupei şi-au pus în gând să mă contrazică.

 

Şi iată-mă scriind un nou post despre muzică, după ce am luat o pauză destul de lungă despre acest subiect. Jupiter One (2008) e un album indie rock, ce poartă amprentele unui sound ritmat asemeni post-punk-ului marca Joy Division, câteodată preturbat de nişte elemente progresive în gen old-school Pink Floyd. Totul adaptat pentru o voce modernă, în opinia mea, mult mai bună decât a vocalului The Killers, concurenţa lor directă pentru aceasta direcţie în muzică pe care o abordează.

 

În continuare vă propun două track-uri de pe album! Sper să vă placă!

 

Platform moon

Unglued

Ploaie de toamnă

mi-aş fi dorit să vină sfârşitul lumii!
purtat de un mult aşteptat cataclism…
poate ar fi fost mai bine…

 

poate nu venea toamna…
o toamnă ce îmi dezgoleşte sufletul,
tot mai mult, odată cu fiecare frunză ce cade,
lăsându-l să zacă gol,
îndurerat şi trist.

 

parcă mă simt mai bine scriind aceste rânduri,
pentru că ştiu că va mai fi cineva
în situaţia mea
şi se va întreba…
oare ce simţim noi în sufletele noastre
când sunt
triste şi îndurerate?

 

e exact acelaşi efect
precum cel
produs de de ruperea unei corzi de chitară
în mijlocul unui exerciţiu acustic.

 

singurul lucru dulce care mi-a mai rămas, este amarul…
îl simt între dinţi cu fiecare înghiţitură de aer
ce o respir.
o ploaie măruntă, o ploaie ciudat de depresivă
cade necontenit.
mă suflă umed,
mă bate mărunt cu stropi ei îngheţaţi
pe sufletul meu rătăcit.

 

aş asculta un Chopin
să simt fiecare apasare de clapă
precum o bătaie a inimii mele
să simt fiecare tonalitate
precum o reîntoarcere la ziua cea dintâi,
ziua de dinaintea creaţiei.

 

şi când muzica se va opri
odată cu ea să rămână
şi timpul pe loc.
să trăiesc numai eu în imensitatea unei clipe…

 

să ajung
singurul muritor
al unui univers static.

Zeitgeist 2 (Addendum)

Tocmai am terminat de vizionat cel mai bun film pe care l-am văzut în acest an. Este vorba despre Zeitgeist: Addendum. Şi desigur, am văzut multe filme(am să scriu nişte scurte cronici la o parte dintre ele într-un post viitor).

 

În primul rând, Zeitgeist, seria este free-ware. Puteţi viziona ambele pe site-ul lor. Primul e în opinia mea cea umilă, mai puţin reuşit. Însă al doilea îşi merită toate laudele şi cu prisosinţă un mare 10 cu steluţă.

 

Filmul îl puteţi lua şi de aici, folosind un extractor de torrenţi, precum acesta.

 

Subtitrarea în limba română o găsiţi aici. Acum că v-am dat toate detaliile, îmi mai rămâne doar să vă doresc un călduros: spor la vizionare!

 

[Atenţie – poate fi spoiler]

 

Un articol frumos despre primul Zeitgeist puteţi citi aici!

 

Zeitgeist, seria, crează un nou gen de filme… relevator sau mai pe româneşte, un film filozofic. Zeitgeist: Addendum este în esenţă un documentar care tratează evoluţia doctrinelor econimice, insistând pe prezentul premergător viitoarei crize economice globale.

 

Se renunţă la o stratificare a doctrinelor economice în clasice sau neo-liberale, enunţând realităţile economice, ca fiind o consecţinţă a monetarismului, un sistem pânză-de-păianjen global, care încearcă să supravieţuiască bazându-se pe raritatea bunurilor economice.

 

De asemnea, pe lângă demascarea monetarismului, filmul propune şi o soluţie care să substuie această orânduire socială. Cei care nu aţi înţeles prea multe din ce am scris până acum, o să vă lămuriţi în totaliate, după ce veţi urmări documentarul!

 

Un film făcut pentru americani, dar un film care merită vizionat de câtre toată populaţia Pământului…

Depărtare

Sexfaldur

 

acolo,
în îndepărtatul nord,
unde vântul bate tăios,
iar fulgi albi şi mărunţi
acoperă pământul,
precum un alb veşmânt…

 

acolo unde noaptea ţine
uneori, luni bune.
şi nimeni nu îţi garantează,
că odată zi,
va răsări un soare,
fie el şi cu dinţi…

 

acolo unde rece,
Oceanul Artic
scaldă cu ale lui
învolburate ape
ţărmul săpat de fiorduri
al Scandinaviei…

 

Acolo,
în îndepărtatul nord,
la capăt de lume,
parcă desprinsă
dintr-o poveste,
te afli tu…
pierdută printre
munţi de zăpezi,
ape învolburate
şi vânturi repezi.

 

o, cât întuneric
se află între noi.
şi e atât de frig,
încât,
când încerc
să îţi spun
că te iubesc,
cuvintele îmi îngheaţă
pe buze
cu fiecare şoaptă
ce o rostesc.

 

pierdută eşti
sub clar rece de lună…
pierdută eşti
în depătări…
un vânt îngheţat
ne desparte
şi te ţine
prizonieră
acolo,
în îndepărtatul nord,
iar eu nu mai pot face altceva,
decât să îţi urez:
„Somn uşor!”

Michael Crawford – Put on your Sunday clothes

Obama câştigă în Chicago

Trebuie să fie îndelung studiat în faţa oglinzii, compus de cei mai buni profesionşti, nu trebuie să atace opoziţia, nu trebuie să conţină îngâmfare… doar modestie. Şi trebuie să smulgă lacrimi şi aplauze auditoriului. Iar acum, în ora americii, există un politician capabil să facă treaba aceasta. Numele său este Barack Obama şi din câte se pare, va fi primul preşedinte de culoare(că tare multă are) al Statelor Unite ale Americii. Desigur, circulă zvonuri cum că republicanii ar fi cedat intenţionat alegerile în faţa lui Obama, scoţându-l la înaintare pe Mccain(care era de la început fără şanse, campania dintre Obama şi CLinton fiind mai sângeroasă şi mai puternică, decât cea de acum). Mecanisme din acestea s-au mai făcut, chiar şi în ţara noastra în timpul marii crize economice. Să vedem însă ce va reuşi să rezolve noul guvern al SUA şi dacă peste 4 ani, vor fi realeşi din nou ca nişte salvatori ai naţiunii sau înfieraţi drept distrugătorii ei. Dar până atunci să ne bucurăm că avem şansa de a vedea cum trebuie să arate un discurs politic adevărat.

Katy Perry – I kissed a girl

Atenţie, acest articol conţine texte ce pot fi interpretate de câtre unii, drept şocante

„Toată viaţa mea am fost un iluzionist” le spunea mereu Pîrcălabu Sorin puţinilor săi prieteni rămaşi. Şi într-adevăr aşa era, Sorin se ocupa să le întreţină trecătorilor stradali iluzia că încă mai deţin bunul, pe care el îl sustrase de ceva vreme din posesia lor. Şi era foarte priceput la asta, era, să-i zicem pe şleau, un iluzionist foarte bun.

 

A început să înveţe meserie devreme în „micul Paris”, la câţiva ani după revoluţie, mai exact prin 1992, după ce tutorele său, abuzaze fizic de el şi apoi îl aruncase într-un canal. La început multă lume abuzase fizic de el, astfel încât suferise traume psihice. Însă îşi găsise leacul… nu avea nevoie de nicun ajutor uman, era de ajuns o pungă săţioasă cu aurolac.

 

„Aurolacul salvează vieţi!” au fost primele lui cuvinte, în 94, după ce luase o lungă pauză de vorbit, din ziua în care tutorele său abuzase de el. Avea atunci 13 ani neîmpliniţi şi se ocupa cu cerşitul, cotrobăitul prin gunoaie şi culesul roadelor produse de pomii junglei urbane a „micului Paris”, în care îşi ducea traiul.

 

Peste doi ani, avuse şi el prima lui experienţă sexuală. A fost o studentă la medicină, o fată frumoasă, tânără, pe care o violase, după ce o acostase la iesirea din metrou în Sălăjean. De atunci s-a socotit realizat şi din banii găsiţi în poşeta domnişoarei pe care şi-o însuşise, ca amintire a acelei primei nopţi de plăcere, a reuşit să îşi procure multe lucruri care i-au produs bucurie. Aşa că a hotărât ca e vremea să cotrobăie rămâşiţele oamenilor, înainte ca aceştia să se debaraseze de ele, spre deosebire de cum făcuse până atunci, când îşi însuşea doar ceea ce era aruncat.

 

A început prin a agresa bătrânici. Acestea nu opuneau rezistenţă şi erau uşor de deposedat de bunuri. A ţinut-o o vreme aşa, iar apoi pe măsură ce dobândea experienţă, a trecut la fapte din ce în ce mai îndrăzneţe.

 

Prin 1998 era schimbat, îmbracat precum dansatorii din recentul videoclip, lansat atunci de trupa Genius, „Macho Man”. Evoluase, avea acum „gagici care îi mâncau din palmă”, nu mai trebuia să siluească. Arata bine, era tânăr, în putere, devenise şef peste o gaşcă de copii care cerşeau pentru el. El se ocupa de ei, tâindu-le mâinile sau picioarele pentru a-i face mai eficienţi din punct de vedere al productivităţii la cerşit. Câştiga binişor şi aşa a tot dus-o, schilodind mulţi copii ai străzii, până în 2000 când occidentul a început încet-încet, datorită creşterii economice să îşi deschidă porţile „cremei” societăţii româneşti.

 

Sorinel Ciungu, cum îi spuneau apropiaţii, nu a stat prea mult pe gânduri şi astfel a făcut parte din prima generaţie, care a făcut România cunoscută peste hotare. A poposit pe litoralul francez, unde a făcut ceea ce ştia el cel mai bine să facă… bani. Acolo, obişnuia el să spună mai târziu… „mi-am dat doctoratul străzii”.

 

Într-o seară pe când el şi banda lui ţigani obligaseră două liceence franţuzoaice să le facă sex oral, după ce le sechestraseră în adăpostul lor(the outlaw camp), poliţia a năvălit peste ei. Atunci a făcut cunoştiinţă cu puşcăria. Iar la părăsirea ei, în 2005 şi-a jurat că nu vrea să îi mai treacă porţile. „Acolo m-am şcolit, am învăţat franceză, spaniolă, să vând coca, dar nu aş mai vrea să ajung din nou acolo… deşi mâncarea era buna… lipseau femeile!”.

 

Următoarea sa destinaţie a fost Madridul, care îşi începuse schimbarea la faţă. Construcţii, şantiere peste tot. Români, bulgari, marocani, pakinstanezi lucrau la negru în foame de bani. Loc prielnic pentru afaceri. Sorinel începuse de jos, furând prin staţiile de metrou, lucru care îl experimentase şi prin Paris, vreme de vreo câteva luni, în escala sa câtre litoralul francez.

 

A strâns bănuţi frumoşi aşa, pentru că acum lucrurile se schimbaseră şi se vorbea în euro. A mirosit coca şi hero şi s-a catapultat în afaceri, precum sarea Ian Thorpe într-un bazin adânc. Şi ducea un trai decent iar majoritatea banilor îi arunca pe prostituatele din parcul Casa de Campo şi pe jocurile de noroc. Acum nu mai arata atât de bine, trebuia să dea bani ca să îşi satisfacă poftele. Însă, la ce meserie cunoşteau prostituatele Madridului, nu îi părea deloc rău. De violat, nu mai prea viola, îi era frică de puşcărie şi se mai liniştise odată cu vârsta “când eşti tânăr, eşti mai nesăbuit… dar ce vremuri!”.

 

Avea o afacere care mergea binişor, avea pianişti şi cărăuşi care lucrau pentru el. Avea un depozit unde organiza şi licitaţii. Avea din nou copii care cerşeau pentru el. “Sunt un iluzionsit”, obişnuia el să spună, când îl întrebau prostituatele cu ce se ocupă, “uite, acum e mare, acum nu e!”.

 

Dar, recent l-au ajuns necazurile. Şi nu din vina lui, ci din cauza unor grăsani de pe Wall Street-ul, din New York City. Criza financiară a început să îşi arate efectele. Copiii nu îi mai aduceau aproape niciun câştig, oricât îi bătea şi îi schinguiea. Mai mult pierdea ocupându-se de ei. Lucrurile furate nu mai aveau trecre. Plus că într-o zi i s-a descoperit depozitul şi cu ocazia aceasta poliţia din Madrid i-a săltat doi dintre cei mai buni oameni ai lui. Oricâţi saci a băgat, nu a reuşit să îi scoată… ei, nenorocita de campanie electorală.

 

Şi ieri, Sorinel s-a hotârât asupra unui lucru care îl frământa de ceva vreme şi vă trimite un mesaj: “Mi s-a făcut dor de ţară, de voi, compatrioţii mei din tinereţe… vreau să văd ce mai fac copiii mei! Mi-e dor de fetele din România, au trecut ani, acum am 28 de ani şi vreau mai multă stabilitate şi mai puţină acţiune! Aşteptaţi-mă, că mă întorc! Abia aştept să vă revăd!”.

 

Eu vă propun să îi organizăm o petrecere de bun venit cu ocazia întoarcerii sale în ţară!

Cu un Audi pe covor, parcă te prinde mai bine meseria de administrator

De ce să mergi la UTCN, te întrebi, nu-i aşa, dragul meu cititor? De ce nu? După ce te-ai spetit, învăţând vreme de doisprezece ani pe lemnele roase ale băncilor învăţământului preuniversitar românesc, acum a sosit răsplata. Acel, poate facultate!

 

Şi ştiu că îţi pasă de viitorul tău! Şi că vrei să alegi ceva pragmatic, ceva frumos, ceva cu ce să faci bani şi să fii respectat. Să ai parte de gagici frumoase, maşini de lux, apartamente centrale şi mai încolo, după căsătorie, de o vilă în downtown. Şi desigur, pentru a-ţi ajuta părinţii şi rudele, care să te considere, pe lângă un om realizat, pâinea lui Dumnezeu.

 

Şi chiar dacă faci parte din categoria celor care au considerat că aceşti doisprezece ani de şcoală au fost în marea lor parte, o enormă prostie, un sistem absurd, la care erai obligat să participi, vrei să alegi acum ceva practic, ceva real… ştiu, vei alege poli!

 

Şi dacă ai norocul de a te numără printre cei de prin părţile ardeleneşti, fără doar şi poate vei opta pentru prestigioasa şi tradiţionala Universitate Tehnică din Cluj Napoca, universitate fondată în 1953.

 

Şi probabil, pentru că trăim în era informaţiei iar tu, viitorul inginer ar trebui să fii cel mai conştient de treaba aceasta, vei dori să afli cum este la UTCN. De aceea am deschis această categorie, unde voi mai scrie din când în când, episodic, despre viaţa de la poli.

 

În 2006, România a avut un an neaşteptat de bun pentru vremea aceea, din punct de vedere fotbalistic. Cu toate că chipa naţională a ratat campania de calificare, Steaua şi Rapidul din Bucureşti s-au calificat în primăvara europeană… e drept că în Cupa Uefa. Şi desigur, români şi studenţi fiind, aveam televizoare puţine… cam vreo câteva bucăţi pe cămin, televizoare care erau propietatea persoanelor fizice, care le aduseră în cămin şi erau depozitate în camerele în care locuiau posesorii lor. Acest lucru însemna desigur, că majoritatea practic nu aveam acces la televizoare.

 

Şi dacă aveai norocul să te afli printre cei cazaţi în căminul 3 din complexul studenţesc Observator, căminul lui Aurel, zis şi nea Mită, administatorul de cămin posesor de Audi, puteai considera acel an universitar, în acelaşi fel în care viticultorii consideră un an bun, din punct de vedere al producţiei unui anumit soi de vin, un an fructuos din punct de vedere al penelor de curent. Au fost nenumărate şi dese. Infrastructura veche a căminelor construite prin anii ’70 începusese să îşi arate roadele, cu precădere în căminul unde desfăşura „cultul personalităţii lui Aurel”.

 

Şi cum localurile aflate în apropierea complexului, nu prea aveau televizoare, iar unde aveau, era prea mare înghesuială şi zgomot pentru a putea urmări cumsecade meciurile, majoritatea studenţilor urmăreau meciurile pe calculator prin intermediul broadcastului. Şi când era un meci important reţeaua energetică se suprasolicita. Se lua curentul şi nu mai vedeai nimic. Se mai stricau şi frigiderele antice, care aveau o piaţă a lor, la începutul anului universitar. Se mai ardeau şi unele surse şi alte componente electronice. Şi desigur, nu te despăgubea nimeni… dacă să zicem, ipotetic, i-ai fi povestit lui Aurel ceva despre despre legislaţie şi despăgubiri pentru prejudiciile suferite de câtre bunurile tale personale din cauza întreruperilor repetate de curent, Aurel a fi râs, ca şi la auzul unei glume bune şi te-ar fi poftit degrabă afară din biroul său.

 

Şi culmea penelor de curent era faptul că acel cămin, căminul 3, era căminul studenţilor la electrotehnică(e drept că ,datorită lui Aurel, mai apăreau şi intruşi de la economice sau chiar filozofie), adică tocmai acelora care trebuiau să fie aşi în remedierea acestui gen de probleme, măcar teoretic, dacă nu practic.

 

Şi datorită bunei educaţii care se primea în mediul universitar, căminul electrotehnicii rămânea îndelung scufundat în întuneric… mai exact până se cadictisea vreun electrician să îşi mişte fundul până sus în Obs pentru a rezolva problema. Nu vii se pare măcar ironic?

 

La profesorii pe care îi avem, avem specialiştii pe care ni-i merităm. Sau poate cei buni erau ocupaţi în momentele penelor de curent cu cercetarea în scoli! Voi ce ziceţi?

Şi singurul care a câştigat a fost Obama

Protest împotriva campaniei electorale purtată clandestin de mass-media românească[vezi video!].

 

Din bătrâni se povesteşte că odată la patru ani negreşit, masa lui Ion este plină în preajma sărbătorilor de iarnă. Nevasta lui, Vasilica, fostă lucrătoare la fosta fabică de lângă gară, actualmente femeie de serviciu în Obsevartor, merge la bisericuţa de lângă Profi pentru a-i mulţumi celui de Sus, pentru minunatele bucate care se odihnesc pe masa lor, datorită luminaţilor care ne conduc şi ne administrează atât de bine, micuţa şi oprosita noastră ţărişoară, trecută prin atâtea greutăţi de-a lungul aproape o sută cincizeci de ani de existenţă.

 

„O, dar câte au realizat aceşti mari şi destoinici oameni, care se află de optsperzece ani la conducerea iubitei noastre ţări”, spune doamna Vasilica Postolache, oricui se opreşte să o asculte. „S-au reparat şi cosntruit drumuri, spitale, şcoli… am intrat în Europa, avem magazine mari, centre de comerţ, autobuse noi, avem echipă de fotbal în Europa, avem stadion” şi înşiruirile doamnei Postolache pot continua la infinit… „Eu mai am doi ani de şters şi spălat pe jos la Softvision şi apoi voi ieşi la pensie, însă vor trece şi ei cumva!”. Şi doamna Postolache se roagă să-l ţie Dumnezeu sănătos şi în deplină putere pe şeful statului, marele conducător, Traian(ca şi numele celui al cărui stropi de sânge se mai zbat şi astăzi prin vajnicele vene ale neamului nostru ancestral) Băsescu. Să îi aducă lumină şi benzină în casă domnului Tăriceanu. Bucate frumoase şi pline de sănătate să se odihnească pe masa domnului Mugur Isărescu, care de atâţia ani patronează cu succes politica monetară naţională. Dumnezeu să îi fericească pe puternicii bărbaţi bogaţi ai ţării: Gigi Becali, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, S.O. Vîntu, Ion Ţiriac şi ceilalţi care au făcut ca aceasta ţară să se ridice atât de sus în optsprezece ani de la tiranie. Fericire şi sănătate tuturor celor care au contribuit prin deciziile lor la bunăstarea ţării… să nu îi uităm pe toţi aceia care au fost bărbaţi adevaraţi: părintele naţiunii române, marele Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Năstase, Teodor Stolojan, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Emil Constantinescu şi lista ar putea continua.

 

„România te iubesc!” spune Ion Postolache, pensionar de doisprezece ani, când şi-a pierdut mâna dreaptă într-un accident de muncă, pe când ajuta necalificat, dar ca ordin de la director, la demontarea maşinăriilor industriale care puteau fi vândute la fier vechi, cu ocazia închiderii fabricii în care lucrase de douăzeci de ani, în vreme ce la televizor, ştirile prezintă marile realizări ale politicienilor români de la căderea cortinei şi până în prezent. Marele lider este desigur, Partidul Democrat, patronat de ilustrul Traian Băsescu şi de câtre fiul său politic, Emil Boc. „Boc e băiat de al nostru”, îngână printre lacrimi Ion Postolache, ascultând măreţele realizări P.D.-iste în România.

 

Şi când a fost treizeci noiembrie 2008, Ion şi Vasilica Postolache au mers şi au votat cu mâna pe inimă P.D..

 

Tu vei face la fel? Dacă nu, de ce?

…

…

Multe dintre ţigările ei îmi amintesc de vremea în care fumam. Gustul acela amarui. Mirosul acela a fum şi nicotină, ciudat pentru simţuri, dar atât liniştitor, se potrivea parca cu atmosfera ploioasă a toamnei.

 

Când trage aer adânc în piept şi îl suflă uşor, lăsând să iasă un fum asemânător unei stafii, care se pierde încetişor spre tavanul cafenelei îmi aminteşte de cerculeţele mele, vechile mele cerculeţe, care pluteau uşor şi încet, unele lovindu-se de diverse obstacole şi dispărând aproape instantaneu.

 

Uneori regret că m-am lăsat. Îmi lipseşte acel efect terapeutic, îmi lipseşte acea condiţie de fumător înrăit. Îmi lipsesc şi degetele galbene, mereu mirositoare a nicotină, de la mâna stânga, pentru ca da, acum îmi amintesc, da, cu stânga fumam.

 

Dar cel mai mult îmi lipsesc plimbările prin centrul Clujului, cu ţigara în mână în ploaia de toamnă. Atmosfera aceea gri, sumbră, fumul albicios, trecătorii grăbiţi la care abia dacă ai timp să le observi feţele, hărtia de la ţigară udată uşor cu câte un strop al umedei şi recii ploi. Filtrul galben, mirosul nicotinei, cutia de chibrituri pe care o resimţeam în buzunar de câte ori treceam mână întâmplător sau din cauza unui tic, peste el.

 

Mi-e dor până şi de modul în care îmi distribuiam buzunarele de la pantaloni pe vremea aceea, acum mai bine de 2 ani. Ştiam că în stânga stăteau cuminţi împreună şi la nevoie: portofelul cu bani şi acte, cheile şi telefonul iar în dreapta se odihnea „lovitura mea norocoasă roşie” alături de nelipsita cutie de chibrituri.

 

Şi când îi privesc mâinile, mă apucă un fior la gândul că ea nici măcar nu ştie cât de norocoase sunt degetele ei, acum cât încă au împregnate în ele liniştitorul miros al nicotinei. Şi unghiile ei nici măcar nu sunt galbene, lacul le maschează şi le face să strălucească într-un mod superb.

 

Şi mai presus de toate mi-e dor de mica mea lume hedonistă, o lume pe care o credeam eternă şi destinată plăcerilor pe termen scurt. Mi-e dor de nopţile pe care le pierdeam prin pub, îngropat în alcool şi cerşind ţigări. Dar trecutul a apus. Iar singurul lucru care contează acum este prezentul. Şi parcă este diferit, diferit într-un sens ciudat, într-un sens nou, dar pe care o să îl descoperim cu toţii încet, încet.

 

Şi totuşi nu o să uit niciodată imaginea fumului alb, lăptos scurgându-se încetişor spre tavanul jos al întunecatei cafenele.