Problema de rezolvat

Tibor Szasz s-a născut şi a crescut în întuneric. Oriunde mergea, mai puţin acasă, auzea numai vorbe de laudă la adresa strămoşilor lui, dacii şi romanii.

-Fii mândru că eşti român… fii mândru că aparţii unei asemnea patrii, atât de bogată şi de frumoasă!

-Românii sunt cel mai viteaz popor, Doamne cum îi mai băteam pe turci pe vremuri! Şi niciodată nu am atacat alt popor… întotdeauna ne-am apărat noi înşine!

-Noi, românii suntem urmaşii lui Cristos! Suntem urmaşii sfântului Andrei, creştinătorul Daciei!

-Voi nu o să aveţi niciodata o echipă de fotbal ca a României!

…

Tibi a mers la şcoală. Şi avea mulţi colegi. Iar el era duşmanul… ungurul. Şi de fiecare dată când era vreme ploioasă trebuia să le cureţe ghetle tuturor colegilor săi, înainte de ore. Odată, când Zsolt, un băiat ce învăţa în clasa vecină a fost bolnav, a trebuit să cureţe ghetele şi adidaşii şi la clasa vecină. Pentru că i s-a părut nedrept şi a comentat, directorul şcolii i-a scăzut nota la purtare. De altfel, cu toate că îi plăcea şcoala, primea numai note mici.

La discotecă nu mergea. A fost odată şi toţi l-au scuipat. Şi apoi şi-au şters ghetele de faţa lui pentru că a refuzat să le facă ghetele. Poliţia l-a băgat la zdup, pentru că a turburat liniştea publică. Părinţii lui l-au pedepsit şi toată vacanţa de vară nu a avut voie să iasă din casă.

O plăcea pe Mariana, dar părinţii Marianei i-au zis Marianei că nu are voie să umble cu un ungur şi Mariana s-a mutat din Râmnicu Vâlcea. Aşa că că Tibi a devenit gay. Şi a intrat în U.D.M.R.. Nu ca să afle dacă sunt ude merele, ci ca să formeze o comunitate multiculturală europeană puternică.

Ascultă să vezi ce dedicaţie i-au pregătit băieţii oltenaşi lui Tibi!

Biserica din Crâscovan avea un turn înalt. Într-o zi Gicu se hotărî să se arunce de pe el.

Când era pe la jumătatea drumului dădu de paracliser.

-Ce cauţi aici Gicule?

-Am venit să aflu pentru cine bat clopotele Mitică?

Gicu izbucni în fugă, trecând în viteză pe lângă paracliser. Ajungând sus, plonjă în gol. În cadere lovi acoperişul, rostogolindu-se pe el şi câzând îşi fractură şira spinării.

De atunci au trecut zece ani şi Gicu e încă paralizat. Stă toată ziua într-un pat murdar şi insalubru într-un azil din municipiu. Nevasta-să l-a părăsit de mult şi el nu poate să facă nimic. Nici măcar să se şteargă la dos după ce are anumite nevoi. De fapt nici nu simte când are anumite nevoi, iar patul său este mai mereu murdar…

Statul însă îl ţine în viaţă, deşi Gigu a încercat în nenumărate rânduri să ceară să fie lăsat să moară(nu mai putea rosti cuvinte prea inteligibile). Statul însă are nevoie de Gicu. Primarul are nevoie de Gicu odată la patru ani, pentru a se filma ajutând invalizii cu ocazia campaniei electorale. Atunci, cu câteva zile înainte Gicu este spălat şi primeşte haine şi aşternuturi curate. În restul timpului are noroc dacă mai este scos din când în când la o plimbare. Cu precădere atunci când e cald. E purtat într-un scaun până în centrul municipiului şi lăsat acolo să îl scalde lumina soarelui aşa bărbos şi murdar cum este. Câteodată cetăţenii cumsecade ce trec pe lângă el, îl omenesc cu un ban, la văzul inscripţiei pe care o poartă legată la gât:”AŞUTAŢI UN INVALIT!”. Uneori copiii care se joacă prin zonă îi iau banii strânşi şi îi aruncă cu pungi pline cu apă sau cu alte lichide în faţă. Alteori banii strânşi se transformă în Chappy, mâncarea câinelui infirmierului său.

Uneori timpul se transformă în infinitate. Zilele se pierd în nopţi, nopţile se pierd în timp. Iar viaţa lui Gicu e o povară tot mai grea. Bine măcar că nu îl doare nimic. În primăvară i-au scos un rinichi pentru a îl dona unui cetăţean cumsecade. Şi partea amuzantă e că au făcut economie de anestezic. Lui Gicu nu i-a trebuit.

Aşa e viaţa. Întotdeauna poţi să decazi mai jos. Şi indiferent cât de sus vei fi, întotdeauna există un mai sus.