Problema de rezolvat

Biletele la meciul România-Lituania, care va avea loc în data de 6 septembrie pe stadionul echipei Cfr din Cluj-Napoca se vor pune în vânzare începând cu luni, 1 septembrie, ora 12, la casele de bilete ale arenei pe care se va disputa evenimentul sportiv.

Preţurile biletelor sunt următoarele: 20 Ron la peluza 1, neacoperită şi 25 Ron la peluza 2, acoperită. Restul biletelor nu m-au interesat.

Casele de bilete sunt dechise până la orele 18, iar începând de marţi se vor deschide la 10 pe tot parcursul săptămânii viitoare, până sâmbătă.

Later edit: O persoana poate achiziţiona maxim 10 bilete, care se tipăresc pe loc( ca urmare, coada se mişcă foarte încet)!

Costel şi Pristanda se aveau ca fraţii. Se cunoşteau de când se ştiu, iar acum la 11 ani, prietenia dintre un băiat şi o fata mai puternică ca oricând. Mergeau împreuna la şcoala comunală, unde erau elevi în clasa a cincea.

Părinţii lui Costel erau plecaţi în Italia la muncă, de vreo 3-4 ani şi copilul fuse lăsat în grija bunicilor din partea mamei. Părinţii Pristandei aveau grijă în România de ea şi de ceilalţi încă 10 copii pe care îi mai aveau. Şi mai era încă unul pe drum. Costel, şi el, avea un frate, dar mult mai mare, care acum era pocăit, însurat şi nu mai vorbea cu ei.

Costel era fanul Fiorentinei, după ce o vreme fuse fanul lui Juve. Avea tricoul cu numărul 10, purtat de il capitano, Adrian Mutu. Avea iPod, unde Sorin Copilul de Aur rula împreună cu Adrian Minune. Avea „calculator carte” din ăla portabil, bun, că scria pe el „Sony Vai” şi făcea cereri şcolii să le bage „vairălieş” ca să aibă unde să comunice cu părinţii. Visul lui era să îi urmeze drumul idolului său şi să devină un nou număr 10 pentru echipa de aur a României. Avea cel mai bun echipament. Avea vreo trei perechi de ghete Nike, din ălea cu crampoane, pe care le uza pe înclinatele pajişti ale satului natal.

Gică Bumbescu, zis şi Racheta, copilul din vecini, însă îl întrecea mereu la fotbal. Fugea mult mai repede ca şi Costel. Dribla mai bine ca şi Costel. Dădea goluri din orice poziţie. Deposeda de mult mai multe ori, decât Costel. Poate doar pase dădea mai puţine, decât Costel. Însă Costel se simţea la adăpostul său… măcar Gică Racheta nu avea adidaşi Nike ca şi el şi de aceea era obligat să joace desculţ.

Pristanda nu prea avea ce mânca, dar era foarte frumoasă şi pentru vârsta ei avea mulţi pretendenţi, care uneori, după câteva pahare de băutură spirtoasă cu aromă de vodcă, deveneau foarte insistenţi şi era nevoită să îi rezolve ca să scape de ei. Ea îl plăcea pe Costel foarte mult. Pentru că de la Costel aflase că viaţa poate fi tranpusă pe un ecran de calculator şi că acolo se pot juca cărţi „solitar” în timp ce îţi cânta Adi şi că poţi vedea ultimele filme apărute în „Ameri k la Bolivud”, chiar dacă pe un ecran mai mic, dar că pot fi întrerupte când doreşti şi filmul se desfăşoară fară publicitate(doar câteodată apar tot feluri de scrieri nasoale în partea de jos a ecranului).

Primăvara când venea, mergeau împreună la ogor, unde îi ajutau pe bunici la muncile câmpului. Hrăneau găinile în gospodăria familiei lui Costel şi uneori, când Picu’ le dădea voie, hrăneau şi purceii. Culegeau cireşele coapte, care erau deosebit de dulci şi zemoase. Iar pe înserate se urcau împreună în copaci şi priveau stelele. Uneori Pristanda rămânea la Costel peste noapte, deşi Picu’ zicea că „nu-i bine să ţii în casă un pui de ţigan”.

Dimineaţa, după cum spuneam la început, mergeau împreună la şcoală, unde ziua trecea anevoie, dar trecea. Costel, deşi nu spunea nimic şi nu scria aproape nimic, lua întotdeauna numai de zece iar Pristanda, indiferent ce spunea sau scria, nu lua niciodată note de trecere. Venea din nou seara şi totul era minunat. La sfârşit de săptămână, Costel şi Pristanda, erau nedespărţiţi, înafară de timpul în care Costel urma pe pajişte drumul marelui Mutu. Pristandei cel mai mult îi plăcea când se plimbau în voie pe câmpul cu căpşuni, un loc foarte întins unde creşteau doar căpşuni, parcă anume pentru ca ei să îi culeagă şi să îi deguste.

A venit însă vara şi totul s-a schimbat. Lui Costel a început să îi crească păr şi în alte zone decât pe cap şi devenea tot mai nervos în prezenţa Pristandei. Totodată a început să îl urască pe Mutu, fostul său idol… zicea despre el ceva despre un penalty ratat.

A venit familia lui şi l-a luat în Italia. Au zis că îl vor da la şcoala din Bergamo. Au vândut şi câmpul cu căpşuni pentru 20000 ron, unui investitor portughez, care pe lângă acel câmp, a cumpărat aproape tot terenul agricol al satului. Se spunea că urmează să se construiască acolo una dintre cele mai importante ferme de căpşuni din Europa.

Epilog: A trecut aproape un an şi e acum sfârşitul primăverii lui 2009. Costel e îndrăgostit de Lucia, care nici nu se uita la el. Vrea din nou să ajungă ca Mutu, dar în nicio echipă nu e primit… „românii să joace fotbal în ţara lor, Rromânia!”. La şcoală, indiferent ce scrie sau spune, nu ia niciodată note de trecere. Până acum a luat bătaie de vreo patru-cinci ori de la copiii italieni, care îi spun „cioară” şi îl scuipă când trece pe lângă ei pe colidorul şcolii. Părinţii lui i-au spus că din toamnă o să îl dea la o altă şcoală într-o clasă în care sunt mai mulţi români. Şi că acolo va avea cu cine să joace fotbal.

Totuşi, parcă era mai bine acasă…. cugeta Costel. Până ce într-o zi a primit un mail pe internet de la Pristanda, care i-a scris:

„Nu mai sunt căpşuni!”

A murit poetul. A murit Gerude Şticlev. Pe străzi domnea liniştea. În case sălăşuia tăcerea.

„Oare vom mai fi vreodată la fel?” se întrebau oamenii simpli. Oamenii care aveau o oarecare condiţie socială, suplimentată şi de una materială făceau donaţii la biserică şi se rugau pentru sufletul lui Gerude.

„Dumnezeu să îl binecuvânteze şi să îi deie odihnă veşnică!” se rugau cu ardoare deţinuţii din toate puşcăriile ţării de baştina a faimosului poet. S-au înţeles între ei şi în toate puşcăriile s-a iniţiat o mişcare care consta în faptul că au spus la unison câte un „Tatăl nostru” în memoria lui Gerude.

„Binecuvântat fii tu, o Gerude, unic între oameni şi un adevărat deschizător de drumuri pentru noi, cei din zilele de astăzi!” cântau maicile în mănăstiri.

„Cântului am dat glas odată…
Şi-am visat din ochii mei
Cum o vajnică iubire
Se va naşte înaintea unor ape tulburi
Precum ochii tăi adânci

Sus răsar luceferi
Precum serile de mai
Dacă ai veni cu mine
Dacă ai veni cu mine…
Dacă ai veni cu mine…”

Preşedintele Bereth Gavari a dat azi o rezoluţie prin care schimbă forma de salut a ţări cu versurile pe care le-am publicat mai sus, versuri minunate, cărora le-a dat formă Gerude Şticlev. Această măsură are scop păstrarea neîntinată a memoriei celui care a fost Gerude Şticlev, zeu între oameni, nemuritor între muritori.

În onoarea sa 500 de străzi din ţara lui au primit numele său, un oraş şi-a schimbat numele în Şticlev, iar unul în Gerude, iar regiunea de nord-vest a ţării s-a numit de atunci Gerude Şticlev.

„A cântat vremurile ce au să vie!” a exclamat Bereth Gavari, cu ocazia discursului ţinut la funeraliile lui Gerude Şticlev, funeralii la care au participat peste trei sute de mii de oameni.

„Bereth Gavari: Să nu vă pară rău niciodată că aţi paralizat activitatea naţiunii pentru o asemenea cauză” titrau ziarele republicii pe prima pagină în ziua premărgătoare funerariilor lui Gerude Şticlev.

Peste 116 ani, partidul comunist urcat atunci la conducerea ţării urma să interzică scrierile lui Şticlev pe motiv că aveau o origine corporatistă nesănătoasă şi puteau fi nocive pentru noii oameni ai muncii şi tinerii fii ai poporului.

Ghiţă cânta folk de la 5 ani, de când tac’său îi puse pentru prima dată o chitară în mână. Puştiul aruncase atunci dezgustat instrumentul muzical care se frânse la contactul cu solul iar tac’său îi spuse, după ce îi administrase o mamă de bataie zdravană:

„La instrumente nu eşti bun, aşa că de azi înainte vei cânta doar cu gura!”

Acesta a fost motto-ul vieţii lui Ghiţă. Mereu a năzuit să îi adreseze aceste vorbe pline de tâlc şi propiului său copil.

N-a stat prea mult pe gânduri şi la 17 ani a lăsat-o gravidă pe Ana. Ana avea 14 ani. Erau colegi de gimnaziu la şcoala periferică. Ana a decis că face păcat de moarte dacă nu păstrează copilul şi viaţa lui Ghiţă a devenit un calvar. O nuntă prematură, reviste despre scutece. Şi de atunci n-au mai făcut copii. Şi Ana era urâtă foc. E drept că la un anumit punct parcă se potriveau.

Ghiţă a văzut că din gură nu prea e trai şi decis că trebuie să facă eforturi pentru a-şi întreţine familia. După un bac ratat, în Spania la muncă a plecat.

„Am să mă întorc cu bani” le-a spus.

Şi timpul s-a scurs. Ghiţă are acum 23 de ani şi l-a votat pe Băsescu. Şi pe Pavarotti din Banat. Mai cântă doar uneori sub duş. Nevastă-sa lucrează în ţară la fabrică şi le ţine educaţie copiiilor când nu e în tură sau doarme. Socrii îi întreţin copilul din banii lui. Ai lui s-au stins, după ce au fost călcaţi de un TIR când treceau regulamentar pe trecerea de pietoni. S-au dus să îşi ia pepene, ca masa dată cu ocazia întoarceri fiului lor acasă, să fie completă. S-a mai servit doar coliva.

Se zice viaţa e grea iar Ghiţă cunoştea pe deplin înţelesul acestei propoziţii. Acum, în seara în care îşi dădea duhul străpuns de cuţitul marocanului care îl prădase, nu se putea gândi decât la gurile de hrănit pe care le lăsa să sufere de foame acasă. Brusc îi veni în minte chipul copilului său drag… al unicului său prunc. Simţea cum viaţa i se scurge lent din vene. Durerea lui păli. Întunericul din Torrejon îl cuprindea luându-i încet ultima suflare de viaţă.

„Doamne ajută-l să se facă fotbalist şi să ajungă să joace în Italia, acolo unde îşi doreşte” murmură încet în agonia apropiatei morţi care îl aştepta, gândindu-se la fiul său. Apoi ochii i se închiseră şi îi veni în minte chipul celei pe care o iubea în secret… chipul Danei Rogoz.

„Of, de ar fi venit ea în Suceava când eram mic şi de aş fi putut ajunge la ea, poate că viaţa mea ar fi fost altfel acum… oh, Abramburica mea… Doamne iartă-mă, că eu nu am dorit răul nimănui!”

Viaţa i se stinse, lăsând în urmă doar un corp însângerat care zăcea acum cu ochii închişi şi înlăcrimaţi, cu faţa spre cerul întunecat. În Torrejon viaţa merge înainte. În România o familie va muri de foame.

Peste patru ani de alegări crâncene a purtat Nelu pentru a ajunge să îşi reprezinte ţara şi naţia la Beijing. Când a fost mic statul i-a spus ca la 56, cât avea IQ-ul, sportul sânătos era singurul lucru care îi rămânea de făcut în viaţa aceasta:

„Ioane, când o să fii mare, ai să fugi pentru mine”, îi spuse România odinioară, aidoma glasului limpede a unui izvor de munte secular.

Şi Nelu s-a apucat de treaba. A fugit şi a tot fugit, oprindu-se doar cât să doarmă, să mânănce să se odihnească şi să fie ultras la meciurile de acasă şi uneori din deplasare ale Petrolului Ploieşti.

Mergea la stadion sâmbătă dimineaţă, când lupii galbeni îşi disputau meciurile la matineu şi spărgea capete.

„Hai Petrolul, hai Petrolul,
Hai acum, echipa mea!
Hai Petrolul, hai Petrolul,
Luptă şi vei câştiga!”

Când strigau refrenul vajnicii băieţi ai galeriei prahovene, pe Nelu îl cuprindea isteria. Urla din toţi răunchii. Îşi striga toţi plămânii:

„Pentru Petrolul merită să mori!” o striga el şi o repeta cu pasiune şi disperare de câte ori avea ocazia.

Într-o seară de toamnă timpurie, pe când alerga prin zona parcului central din Ploieşti fulgerul l-a trăznit. Cunoscuţii povesteau la înmormântarea sa, ca a fost un om prea bun şi că de aceea Dumnezeu l-a luat la el… că n-a vrut lui Dumnezeu să i se urască de unul singur.

Poate că un vânt care adie uşor e mai preţios uneori, decât zgomotul zbuciumat al unei nopţi de vară înecate într-o sticlă de tărie. Bulă sigur o ştie. Adierea înceată şi răcoroasă îi dezmiardă fruntea obosită de la atâta agitaţie nocturnă desfăşurată prin cluburile patriei.

S-a trezit acum o jumătate de oră. Era culcat într-un şanţ. În gură, în vreme ce dormea între gingii şi buza inferioară i se strânse o cantitate remarcabilă de lichid destul de vâscos şi cu un gust relativ dubios. Acest fapt fuse primul ce il constată Bulă cu ocazia dezmeticirii… urmat desigur, de durerea cruntă pe care o resimţea în toate membrele şi în partea superioară a capului.

Imediat după aceea Bulă îngurgită curios jumătate din lichidul cu care se trezise în gură, iar cealată jumătate o expectoră dezgustat în imediata aproiere a fostului său culcuş de noapte. Ridicându-se în picioare constată că se clatina primejdios pentru integritatea sa fizică iar capul său, parcă urma să izbucnească în flăcări din cauza unei dureri acute… astfel încât urmarea firească a acestei acţiuni fuse faptul se lăsă înapoi uşor, până ajunse să atingă pământul într-o poziţie puţin specifică rasei umane, pe care el o numea popular „patru labe”.

Bulă zăcu în continuare pe pâmântul puţin umed din cauza rouăi de dimineaţă. Iar timpul tace şi trece, iar noi ajungem în prezent…

Bulă se deplasa bezmetic în adierea brizei matinale, desigur în măsura în care 9:30 a.m. se poate numi oră matinală. Ţinta lui era desigur plaja. Calcă anevoie pe nispul fin, care abia începuse să se încălzească în lumina scăldătoare a astrului spaţial care ne guvernează legile sistemului în care ne purtăm existenţa efemeră. Paşii îl purtau spre mare. Durerea îi zvâcnea în cap, într-un mod foarte enervant. O lăsă aşa cum era şi se puse în genunchi. Briza adia purtând spre Bulă un aer sărat. Bulă ingenunchiat în faţa splendorii naturii inspira puternic acest aer matinal. Valurile se spărgeau de ţărm, producând un zgomot feeric. Cu toată durerea resimţită, Bulă înţelese puterea şi mirajul clipei din care făcea parte. Aducând prinos naturii, el îşi desfăcu larg mâinile ca si cum ar fi exercitat o îmbrăţisare. Se lăsă uşor în faţă pe nisipul călduţ până ajunse într-o poziţie similară cu a unui înotător de bras, aflat cu braţele în anvergură maximă.

„Ar trebui să mă las de băut” îşi zise Bulă în surdină, ca pentru sine.

Încet imaginea se ridică lăsându-l pe Bulă să îmbrăţiseze în continuare plaja Mării Negre… Bulă se vede acum din ce în ce mai îndepărtat, iar în planul lui desluşim viaţa umană în plină deşfăşurare a unui Costineşti matinal… lumea care vine la plajă, bătrâni, copii şi proaspeţi căsătoriţi. Imaginea ajunge acum sus, lăsând viaţa să se dezfăsoare în continuare, dar făcnd-o invizibilă pentru ochiul observatorului. Putem însă zări acum epava costineştiană scufundată în rugină şi dealurile specifice peisajului Dobrogean. Imaginea devine din ce în ce mai îndepărtată iar munţii Dobrogei se pierd în zare, umbriţi de norii prin care tocmai trecem. Curând putem privi geoidul pe care ne ducem viaţa la o mare depărtare. Apoi imaginea se pierde în spaţiu, în infinitate.

Felicitări Bulă, eu ştiu ceva ce tu încă nu ştii! Peste 9 luni, în interval de timp pământesc, vei deveni tată!

ASCULTA AICI!

Evident ca am făcut “un pic” de curăţenie înainte, în sensul că am şters-mutat shortcuturile kilometrice şi iconurile nefolositoare dispuse pe desktopul meu. Mi-a luat ceva timp, aşa că îmi cer scuze Loredanei pentru întârziere!