câteodată…
se pare că
nici timpul nu mai are sens…

 

pare-mi-se,
viaţa curge înapoi.

 

lucruri
ce odinioară
îmi păreau vechi,
acum,
îmi par noi.

 

în singuratica mea
încăpere,
ceasul ticăie,
parcă pe loc…
se aude mereu acelaşi sunet
sacadat
şi anost.

 

ploaia îşi varsă lacrimile
încet
şi rece
peste mine…
probabil şi peste tine
şi tot puţinul,
care se regăseşte
lângă noi.

 

vântul bate
trist
şi dureros,
ridcând uşor frunze veştede,
din covorul strâns pe jos,
de-a lungul lungilor
ani de zădărnicie,
ce i-am petrecut
pe lumea aceasta pustie.

 

încet noaptea se lasă…
o noapte haină…
ceasul ticăie,
ploaia cade,
vântul bate…
opaiţul meu,
unica mea sursă de lumină
se va stinge…
nu mai e mult
şi întunericul mă va cuprinde,
un întuneric
purtat de vânt…

 

aud un glas îndepărtat,
le dictează
gândurilor mele,
să te las.

 

captivat de vocea caldă,
care mă cheamă,
nu am observat…
cum, pe masă,
suflat de vânt,
opaiţul s-a stins,
iar eu am dispărut,
undeva, departe…
undeva, în necunoscut.
Calea Lactee