Problema de rezolvat

Dacă viaţa mea ar fi un film, atunci ar fi cu siguranţă unul alb-negru. În primul rând ar trebui să aleg o piesă de fundal. O piesă de fundal, care să se potrivească cu ninsoarea abundentă şi domoală. Pentru că totul începe într-o amiază friguroasă şi înzăpezită.

Poate un Bruch ar putea face diferenţa între filmul meu şi alte filme de duzină. Apoi, după ce muzica începe să curgă uşor spre voi, dragi privitori ai filmului meu, am să vă ofer din partea casei câte un pahar de Jack cu trei cuburi de gheaţă făcută din cea mai pură apă minerală. Doar pentru asta aţi plătit bilet la suprapreţ, nu?!

Aş intra apoi şi eu în sala de vizionare a filmului, o sală selectă, exclusivistă, cu locuri puţine, dar îmbrăcate în blănuri de urşi ucişi împotriva protestelor disperate ale tinerilor noştri ecologişti. În aplauzele voastre aş intra în sală, cu un pahar de Jack în mână. Aş ciocni cu fiecare dintre domniile voastre, iar apoi aş lua loc pe un scaun fruntaş, pentru a viziona filmul meu. Cred că fiecare om are dreptul la un scaun fruntaş atunci când îşi prezintă propiul său film.

Filmul meu începe cu ghinion. Mult ghinion. Însă un ghinion frumos, un ghinion, care nu te poate opri să priveşti lumea aşa cum e ea. Să priveşti lumea aşa cum e proiectată, nu după imaginea difuză propagată de câtre o societate meschină, urmăritoare a propiilor interese. Pentru că, să recunoaştem, orice copil vede în lume imaginea unei frumuseţi imense, o frumuseţe care din păcate se stinge odată ce influenţa semenilor săi devine tot mai pregnantă în lumea sa.

Odată am iubit viaţa şi tot ce era frumos în ea. A fost la început, a fost demult. Cu timpul însă societatea m-a vindecat de aceasta boală. Când eram mic dorinţele mele erau să ating frunzele ce cădeau veştede toamna în parcul copilăriei mele. Visam să ating cu mâna cerul acela, atât de albastru şi de imaculat. M-ai apoi am crescut şi mi s-a explicat că acel cer atât de frumos nu există, că, de fapt dincolo de el se află Cosmosul, şi totul inclusiv noi, facem parte dintr-o unică entitate, numită creaţia.

În filmul meu, întotdeauna vor exista două căi. Şi voi putea alege întotdeauna o cărare ca să îmi poarte paşii spre ceva mai bun sau spre regret. Lucrurile care contează, întotdeauna pier. Iar cele nu contează, nu stă nimeni să le contabilizeze. Aşa e şi în filmul meu, micile detalii ascund întotdeauna profunzimea mesajului.

Şi muzica se schimbă.

Singurele lucruri care conteaza în filmul meu sunt iubirea, provenită, fie din măreţia naturii în comparaţie cu entitatea umană, fie din relaţiile interumane ce au loc pe tot parcursul filmului meu. Şi, cred eu, aşa e şi în viaţă… ura nu duce la nimic constructiv.

Mereu m-am întrebat de ce trebuie ca filmul meu să fie unul trist?! Am văzut atâtea filme vesele, unele, chiar adevărate comedii. Am văzut adevărate opere de artă într-ale expresivităţii. De ce filmul meu este unul sec şi trist?!

De ce filmul meu aşa sec şi trist este totuşi frumos? Pentru că el prezintă realitatea aşa cum este ea, dincolo de interesele producătorilor şi chiar dincolo de ale mele. Filmul meu prezintă lumea exact aşa cum este ea. Adică, frumoasă.

Ce filme aş mai vrea să văd? Mă gândesc, oare ce ar putea ieşi dacă regizorii ar fi: Maria, Dianette, Aida?