Problema de rezolvat

!!!Atenţie!!! Următorul text conţine cuvinte ce pot fi considerate obscene de câtre toate persoanele.

O chema Muie Ana şi era o fată onorabilă. Arăta bine, bruneţică, cu nişte ochi smărăldi, sclipitori şi nişte buze frumoase şi expresive. Avea o minte sclipitoare, şi fuse întotdeauna prima la matematici în clasele ei primare, pe care le făcuse în Târgu Lăpuş. Acum e studentă la facultatea de „Economia turismului si serviciilor”. Îi merge binişor în viaţă. Are prieteni şi duşmani. Şi… familie. Dar să îi lăsam ei cuvântul.

Deobicei când sunt întreabată cum mă numesc mă înroşesc toată şi evit cât pot răspunsul. Dacă la şcoală şi liceu mă cunoşteau profesorii şi evitau să îmi spună pe nume, acum la facultate e cu totul altfel. Mai ales la seminarii unde sunt obligată să îmi spun numele în caz că activez. Ce să mai vorbim despre când se citeşte prezenţa?! Colegii râd toţi în hohote, iar profului îi curg lacrimi de râs. La curs, odată când a citit un prof prezenţa mi-a spus că voi fi exmatriculată pentru că îmi bat joc de condica lui de prezenţă. Mai apoi când i-am dovedit cu cartea de identitate că numele meu este acelaşi cu cel scris pe condică nu i-a venit să creadă.

Dar e numele meu. Şi în fine, de fapt înseamnă gură. Eu l-am primit de la părinţii mei, iar ei de la ai lor, vreme de multe generaţii. Pe mine mă chemă Muie… taică-meu, maică-mea, frate-meu sunt şi ei Muie. Suntem familia Muie şi suntem mândrii. De mică am fost educată să nu îmi fie ruşine de numele meu şi să fiu mândră, oriunde în lume l-aş purta. De fapt, după finisarea studiilor vreau să emigrez în Danemarca. Iar acolo nu cred că voi avea probleme cu nimeni dacă îmi va spune „domnişoara Muie”.

Totuşi în facultate şi în liceu, unii colegi au întrecut limita, de multe ori, când certându-mă cu ei mi-au spus „Muie”. Când am început să mă cert cu ei, mi-au replicat că de fapt mi-au spus pe nume şi că nu ar fi fost, nici vorbă vreo sugestie, cum că ar trebui să le fac o felaţie.

Am avut desigur şi situaţii mai speciale în care trebuia să mă folosesc de nume, precum diverse rezervări. Evident că nu pot să fac o rezervare la telefon pe numele meu. Trebuie să prezint la faţa locului cu cartea de identitate, ca să mă creadă pe cuvânt.

Am ajuns să fac şi câteva farse pe seama numelui meu, farse nevinovate, desigur.

Odată când mi-am cumpărat un costum şi l-am lăsat în magazin pentru a fi retuşat, vânzătoarea mi-a cerut să îi spun numele. I-am spus: „Muie”!

În discotecă, un tânăr foarte drăguţ, dar urât mirositor, îmi dădea târcoale. M-a întrebat cum mă numesc? I-am răspuns: „Muie”!

Eram la volan şi am fost acostată de un organ, care mi-a dat amendă pentru viteză. Când mi-a zâmbit şugubăţ şi mi-a spus:”Actele la control domnişoara…”, i-am zis scurt:”Muie”!

„-M…m…m… uie(bâlbâială) Ana!
-Da, prezentă, Muie domn’ profesor!”