Cidade dos Homens

A trecut mult timp de când am văzut „Cidade de Deus”, un film, şocant pentru unii, realist pentru alţii, dar genial pentru aproape toţi. Nu trebuie să fii doctor în filozofie ca să te captiveze acel film. Nu trebuie nici să fi vorbitor de portugheză, ca să înţelegi grăitoarele imagini filmate în pitorescul oraş brazilian, Rio de Janeiro. Aş putea vorbi, aş putea scrie ceasuri despre „Cidade de Deus”, însă vreau să vă prezint, recentul „Cidade dos Homens”, într-un fel continuarea „Oraşului lui Dumnezeu”, deşi între filme nu există nicio legătură, nu e acelaşi subiect, nu sunt acelaşi caractere, dar sunt aceaşi producători.

 

Am văzut filmul acum vreo două luni şi m-am gândit şi atunci să scriu despre el. Însă am amânat îndelung momentul. Azi, l-am revăzut alături de un prieten şi m-am decis să scriu despre el.

 

Mă tot întrebam ce gen e acest film? Nu mi se pare a fi o dramă, pentru actorii plâng foarte rar, iar în majoritatea timpului e prezentă voioşia braziliană şi nelipsita dorinţă de a supravieţui. Nu pot spune că e nici acţiune, deoarce se prezintă mult şi amănunţit personajele principale, insistându-se asupra evoluţiei lor. Nici o dramă romantică nu e, dragostea din film, făcând parte dintr-un amestec al filmului, care conţine şi: ură, furie, uimire, curiozitate, dorinţă şi suspans. Cred că, până la urmă filmul este o poveste, simplă la început, dar care se complică pe parcursul istorisiri ei, istorisire în faţa căreia spectatorul cade ca şi prins în mrejele unui pescar iscusit. Filmul e lung, dar parcă te face să nu îţi mai doreşti să se termine. Filmul e simplu, dar, parcă tu ca spectator nu poţi să nu îndrăgeşti această simplitate şi onestitate a imaginilor, câteodată contrastantă cuvintelor.

Subiectul principal al acestui film este… simplu şi surpinzător, prietenia. O frumoasă prietenie între doi tineri brazilieni orfani, Laranjinha şi Acerola, care evoluează mult pe parcursul filmului, trecând prin momente dramatice, când este pusă faţă în faţă cu probleme, precum maturizarea sau apartenenţa de anumite găşti. Totul se petrece într-un decor brazilian înalţat pe o colină de la perieferia captivantei metropole, Rio de Janeiro.

 

Filmul este de o naturaleţe covârşitoare, un exemplu constituindu-l faza în care Madrugadao, şeful găştii care domină colina, povesteşte cum a învăţat să tragă cu arma, antrenându-se pe pisicile vagaboante de la periferia colinei. Nu se poate să nu constaţi duioşia din ochii săi, pe măsură ce îl lovesc acele amintiri ale copilăriei sale, care pentru majoritatea europenilor, partizani ai organizaţiilor care se ocupă cu protecţia animalelor constituie oroare.

 

Dacă îl recomand? Seria „Cidade” e posibil una dintre cele, dacă nu chiar cea mai bună trilogie cinematografică pe care am văzut-o în viaţa mea. V-o recomand tuturor cu căldură şi, deşi fiecare învaţă ce vrea din aceste filme, sper să învaţaţi ceea ce am învăţat eu, adică, că violenţa şi ura nu duc la nimic constructiv, şi faptul că omul nu trebuie să se lase dominat de nişte idei absurde, precum regionalism, naţionalism, ci să privească lucrurile în ansamblu, ridicându-se deasupra subiectivităţii!

 

Ca o paralelă, pentru că, desigur vor exista şi unii care vor contesta realitatea prezentată în cele două filme, prietenul cu care am vizionat filmul astăzi, mi-a adus la cunoştiinţă că în acest weekend poliţia din Rio de Janeiro a avut de furcă cu o situaţie asemănătoare celor prezentate în film.

 

Eu sper ca noi, românii să ne trezim, până nu va fi prea târziu şi să reformăm o justiţie competitivă, care să ţină în frâu şi să reducă rata criminalităţii de aici. Pentru că, adevărul este că unele locuri din România audc mult cu locurile prezentate în filmele din Rio de Janeiro. Norocul nostru este, deocamdată, că accesul la armele de foc în România este limitat.