Problema de rezolvat

Am vizionat meciul de box dintre „românul nostru” Diaconu şi americanul Henry. Categorie semi-grea, cam 75 de kilograme amândoi, aproape cât am şi eu, dar parcă ceva mai puţin bine proporţionate decât ei. Meci strâns. Box frumos, mă rog, eu sunt obişnuit cu categoria grea de la Eurosport, dar totuşi, un meci frumos. Totuşi ciudată decizia arbitrilor de a-l considera în unanimitate pe Diaconu învingător.

Parcă eu, acolo la televizor, dincolo de comentariul comentatorului ProTV, a lui Leonard Doroftei(băiatul B.U.G. de după bloguri), a lui Mihaiţă Leu(şoferul) şi a lui Bute(recentul boxer), am văzut altceva. Eu, amatorul, am văzut o neputinţă, în faţa unei dorinţe americane de a câştiga. Am văzut un individ ce refuza lupta aplecându-se(nu eschivând) încercând să conserve un avantaj minor la el acasă. Dacă i-a ieşit jocul? Da, recunosc, i-a ieşit, dar cu mult, foarte mult noroc. Însă nemeritat, conform păreri mele.

Totuşi ce m-a iritat cel mai mult, pe mine, ca spectator, a fost, nu prestaţia românului-canadian, ci prezenţa în sală a minunatului conducător al acestei mirifice ţări, preşedintele nostru, a tuturor cetăţenilor acestei ţări(ta-da), Traian Băsescu. Oare omul ăsta chiar nu are altceva mai bun decât să apară în public, cu scopul de a strânge pseudo-voturi? Oare chiar nu are o fărâmă de ruşine. Să stea, chiar acolo în primul rând ascultând imnul României intonat de o amatoare? Cireaşa de pe tort a fost, însă prezentatorul care a întrerupt-o pe această amatoare în timp ce cânta.

Mult balcanism. Da, balcanism domnule, un balcanism care a eclipsat boxul. Ciudat, noi, România nu suntem o ţară balcanică, dar la balcanism se vede că suntem campioni. Păcat că nu se acordă titluri sau centuri!

Bottom line: am trecut pe blogul Machiavellianului şi salut iniţiativa sa de a populariza noua acţiune a „Noilor Golani”. Deşi nu sunt de acord cu acţiunile lor de obicei, mai ales cu cele în care se sugerează că Republica Moldova ar trebui să fie parte a României, de această dată le susţin cauza. Eu sunt în Cluj Napoca, dar voi cei din Bucureşti ieşiţi acolo! Ieşiţi, vă rog pentru mine! Spuneţi-le nu! Spuneţi-le nu în faţă! Ne-am săturat de ei! Ne-am săturat de incompetenţă şi de împărţitul ciolanului!

Aztăzi este o zi de doilu. S-a întâmplat o tragedie naţională. Cetăţeanul Iosif Mitică, tată a doi copii a fost călcat de un tren. În tragicul eveniment, domnul Iosif şi-a pierdut viaţa. Totuşi, se pare că avea darul de a face prezumţii corecte(a anticipa situaţii), astfel încât şi-a luat o măsură de precauţie, sciind în prealabil o scrisoare celor doi scumpi copii ai săi. Puteţi citi această scrisoare, în exclusivitate la mine pe blog!

Dragii tatei,

Pe cand voi o sa cititi scrisoarea mea, io no sa mai fiu. Dar nu am avut un fiu, ci chiar doi fi. Eu va iubesc si tiu la voi, chiar daca nu credeti, însa peste ani o sa va dati si voi seama de cum a stat situatia.

Mama voastra a murit in urma contactului pe care l-a avut cu Pista, contact foarte nesanatos, despre care nu e bine sa vorbim acum. Ce sa va spui eu dragii tatei, ca voi acuma suntei micuti, dar cand veti fii mari si veti creste mari sa vedeti si voi ce tata bun ati avut?

Multi sugaci o sa va zica ca tatal vostru a fost un alcolic înrait si un om foarte lenes. Ca a fost un nechibzuit si ca singurii bani pe care i-a strans in viata lui au fost cei din jucatul de carti si cei din alocatia pentru copii. O sa va zica ca tatal vostru nu si-a gasit rostul in viata, findca nu a plecat in Italia cand a trebuit sa munceasca si el ca tot românul. Dar sa nu ii credeti findca nu asa era tatal vostru cu adevarat.

Tatal vostru a avut un suflet bun. A iubito pe mama voastra foarte mult si de mult timp. Inca ea era eleva la clasa a sasea cand te-ai nascut tu, draga Marius Niculaie. Am fost atat de fericit, incat a trebuit sa o iau de nevasta. Ne-am casatorit in vacanta de vara, si sa stiti ca multi altii au avut o singura luna de miere, dar noi am avut luna de miere toata vacanta. Atunci ai venit tu in pantecelelui maicata, draga Adelin Petrisor.

Cine o sa va zica ca tatal vostru nui bun sa nui dati crezare. Ei sunt ividiosi ca nu stiu sa joace fotbal la fel de bine ca mine. Cea mai mare realizare din mio vita, a fost faptul ca am jucat fotbal la nivel inalt. Am evoual pe parcursul vietii mele la echipele Flamura Flamanzii si Avantul Falticeni. Doua echipe foarte frumoase si cu un joc placut si spectaculos ochiului, cu care am evoluat in Judeteana. Am fost mereu de doua ori golgheterul echipei Avantul Falticeni si promovam in C de nu ne furau tiganii.

Eu va iubesc dragii mei fi. Va iubesc mult de tot si cand no sa mai fiu am doua sfaturi pentru voi, Marius sa nu mai stai in curent si Petriusor sa nu mai mananci numai mamaliga si sa iti pui dinti in fata ca asa nu te-a vre nicio muiere!

Cum m-am accidentat la picor si nu mai pot juca fotbal, io cred co sa ma calce un tren. Vam pupat si va doresc sa ma ascultati si sa imi puneti flori la mormant odata pe an, macar. Si sa va ganditi la tatal vostru si cate a facut el pentru voi din cand in cand.

Vam pupat Mitica!

P si S… Daca o sa vina cineva sio sa va spuna ca tatal vostru a avut datori sa il credeti si sale platiti ca sunt ale mele de la jocatul de carti. Vam pupat!

În Cluj Napoca, evident. Mai e numită şi regula de trei simple.

Ploaie. Vineri. Ora de vârf.

Ce noroc, totuşi că azi este marţi!

Un film de nota 10.

Adevărul e că nu am mai dat niciunui film nota 10, până acum. Acest lucru, nu înseamnă, desigur, că „Into the wild” este filmul perfect. Înseamnă doar că eu mă identific perfect cu personalitatea carcaterului principal din aceasta minunată punere în scenă a poveştii tânărului Cristopher McCandless. Nu citisem cartea în prealabil, dar am să o fac acum, după ce am vizionat filmul. Nu ştiam din poveste, înainte de a viziona filmul, decât că este vorba despre peripeţiile unui tânăr absolvent de facultate în USA, care se revoltă împotriva lumii clădite din minciună în jurul său, şi ca urmare, ia decizia de a se întoarce spre libertate, renunânţând la tot ceea ce obţinuse până atunci din punct de vedere material şi social.

Şi nu îmi pare rău că nu citisem povestea filmului. Ba, chiar din contră, probabil de aceea mi-a plăcut atât de mult filmul, datorită faptului că nu ştiam, până atunci, nimic despre Cristopher McCandless.

Ar mai fi de amintit doar că coloana sonoră poartă semnătura lui Eddie Vedder, liderul formaţiei Pearl Jam. Iar regia şi scenariul adaptat după cartea lui Jon Krauker, numele lui Sean Penn

Ar fi de prisos să vorbesc în plus despre un film cu o asemenea coloană sonoră şi o asemenea poveste. Filmul, e cred, cel mai bun film pe care l-am văzut până acum. Nota 10. Eu sper să îl urmăriţi măcar odată, fiind că, acest film, chiar merită!

V-ar surpinde dacă v-aş spune că suntem mult mai aproape de Crăciun, decât, poate ar părea la prima impresie?

Azi, 10 aprilie 2008, simt iminenţa Crăciunului în aer, în aerul acesta ploios, plin de praf şi de diverşi monoxizi şi dioxizi ai carbonului. Simt cum un alt aer, un aer mirific de sărbătoare se înalţă sus, câtre cerul înnorat, al acestui oraş multicultural, Cluj-Napoca. Oraşul este împodobit pe alocuri cu ornamente ce ţin de specifiul sărbătorii, precum beculeţe, brăduţi şi fulgi de zăpadă din plastic uitaţi printre stâlpii ce servesc în principal reţelelor ce aprovizionează cu electricitate.

Unii o să spuneţi că am înebunit, dar, oare gunoaiele devârsate pe la marginele trotuarelor, nu denotă faptul că oamenii şi-au luat liber de la serviciu şi se pregătesc spre a întâmpina evlavioşi sărbătoarea naşterii Domnului?!

Oare, marile ofertele şi promoţiile prezente în mai toate marile magazine şi mall-uri din ţara noastră nu indică chiar iminenta prezenţă a acestei minunate sărbători în casele noastre? Oare, traficul acesta infernal, mai ales în orele de vârf, nu este şi el, de fapt, un produs al apropierii sărbătorii Crăciunului?

Nu pot să nu mă minunez de câte lucruri se petrec, chiar fără ca noi să băgăm de seamă, lucruri care conduc clar, câtre un singur fapt, venirea Crăciunului. Ştiţi voi câţi porci s-au tăiat astăzi în abatoarele din România? Dacă ar fi să ne luăm după statisticile în care se prezintă câţi dintre „aleşii” noştri sunt prezenţi la şedinţele guvernului, am putea presupune că marea lor majoritate au fost deja sacrificaţi pe masa tăierii pentru a satisface foametea poporului.

Vine Crăciunul şi uite, unii ne anunţă cum că, de fapt ar veni Paştele şi ne îndeamnă să cerem ouă de la domnul Adrian Năstase. Pentru că, da, domnul Adrian Năstase e mai nou un mare producător de ouă vopsite. Ouă vopsite multicolor, în culorile blogosferei, dar predominant în galben, culoare a bogăţiei.

Vine Crăciunul şi… uite, că prin porturi, marinarii se întorc în sânul naţiunii! Intră prin birturi, se aşează la mese şi dau gata sticle de rom, de bere şi uneori de şampanie. Cuprinşi de spiritul sărbătorilor, încep să povestească câtre oricine cine stă şi îi ascultă, şi în principal câtre poporul român. Încep apoi, prin poveşti, să se laude, cu câţi peştişori au prins şi cum vor putea aceştia să se încadreze în ipostaza de masă a poporului. Când le reproşează cineva acestor marinari faptul că nu au prins decât peştişori mici, ei se iau în gură cu protestatarul, numindu-l „ţigan împuţit”(o formă de alint românească, regionalism din sud), iar mai apoi când trebuie să se justifice în faţa poporului, marinarii acesştia dau vina pe vreme, pe barcă, pe cârmaci, pe orice, dar numai pe ei nu.

Şi cum să nu simţi că vine Crăciunul, când până şi la mesele politicienilor domneşte tăcerea?! Pentru că da, ei au pornit să colinde prin popor, colindă care are loc odată la 4 ani. Dacă nu aveţi cu ce să îi serviţi, nu vă îngrijoraţi, vă vor servi ei pe voi, pentru că au cu ce, de la cuvinte până la pomeni publice. Trebuie doar să îi primiţi în inimile voastre şi mai apoi în mâinele voastre, când acestea vor ţine încordate ştampila viitorului nostru.

Iar, în încheire, cu ocazia iminentei apropieri a Crăciunului, pentru a aduce lumina şi iubirea(mai ales între voi) în sufletele voastre, dragi români şi dragi politicieni, permiteţi-mi să vă dedic, precum obişnuieşte să o facă pe blogul său, camaradul Mihnea Georgescu, da, acel Mihnea care susţine originea divină a maestrului său Adrian Năsatse, un cântec, dar, un cântec de Crăciun!

A trecut mult timp de când am văzut „Cidade de Deus”, un film, şocant pentru unii, realist pentru alţii, dar genial pentru aproape toţi. Nu trebuie să fii doctor în filozofie ca să te captiveze acel film. Nu trebuie nici să fi vorbitor de portugheză, ca să înţelegi grăitoarele imagini filmate în pitorescul oraş brazilian, Rio de Janeiro. Aş putea vorbi, aş putea scrie ceasuri despre „Cidade de Deus”, însă vreau să vă prezint, recentul „Cidade dos Homens”, într-un fel continuarea „Oraşului lui Dumnezeu”, deşi între filme nu există nicio legătură, nu e acelaşi subiect, nu sunt acelaşi caractere, dar sunt aceaşi producători.

Am văzut filmul acum vreo două luni şi m-am gândit şi atunci să scriu despre el. Însă am amânat îndelung momentul. Azi, l-am revăzut alături de un prieten şi m-am decis să scriu despre el.

Mă tot întrebam ce gen e acest film? Nu mi se pare a fi o dramă, pentru actorii plâng foarte rar, iar în majoritatea timpului e prezentă voioşia braziliană şi nelipsita dorinţă de a supravieţui. Nu pot spune că e nici acţiune, deoarce se prezintă mult şi amănunţit personajele principale, insistându-se asupra evoluţiei lor. Nici o dramă romantică nu e, dragostea din film, făcând parte dintr-un amestec al filmului, care conţine şi: ură, furie, uimire, curiozitate, dorinţă şi suspans. Cred că, până la urmă filmul este o poveste, simplă la început, dar care se complică pe parcursul istorisiri ei, istorisire în faţa căreia spectatorul cade ca şi prins în mrejele unui pescar iscusit. Filmul e lung, dar parcă te face să nu îţi mai doreşti să se termine. Filmul e simplu, dar, parcă tu ca spectator nu poţi să nu îndrăgeşti această simplitate şi onestitate a imaginilor, câteodată contrastantă cuvintelor.

Subiectul principal al acestui film este… simplu şi surpinzător, prietenia. O frumoasă prietenie între doi tineri brazilieni orfani, Laranjinha şi Acerola, care evoluează mult pe parcursul filmului, trecând prin momente dramatice, când este pusă faţă în faţă cu probleme, precum maturizarea sau apartenenţa de anumite găşti. Totul se petrece într-un decor brazilian înalţat pe o colină de la perieferia captivantei metropole, Rio de Janeiro.

Filmul este de o naturaleţe covârşitoare, un exemplu constituindu-l faza în care Madrugadao, şeful găştii care domină colina, povesteşte cum a învăţat să tragă cu arma, antrenându-se pe pisicile vagaboante de la periferia colinei. Nu se poate să nu constaţi duioşia din ochii săi, pe măsură ce îl lovesc acele amintiri ale copilăriei sale, care pentru majoritatea europenilor, partizani ai organizaţiilor care se ocupă cu protecţia animalelor constituie oroare.

Dacă îl recomand? Seria „Cidade” e posibil una dintre cele, dacă nu chiar cea mai bună trilogie cinematografică pe care am văzut-o în viaţa mea. V-o recomand tuturor cu căldură şi, deşi fiecare învaţă ce vrea din aceste filme, sper să învaţaţi ceea ce am învăţat eu, adică, că violenţa şi ura nu duc la nimic constructiv, şi faptul că omul nu trebuie să se lase dominat de nişte idei absurde, precum regionalism, naţionalism, ci să privească lucrurile în ansamblu, ridicându-se deasupra subiectivităţii!

Ca o paralelă, pentru că, desigur vor exista şi unii care vor contesta realitatea prezentată în cele două filme, prietenul cu care am vizionat filmul astăzi, mi-a adus la cunoştiinţă că în acest weekend poliţia din Rio de Janeiro a avut de furcă cu o situaţie asemănătoare celor prezentate în film.

Eu sper ca noi, românii să ne trezim, până nu va fi prea târziu şi să reformăm o justiţie competitivă, care să ţină în frâu şi să reducă rata criminalităţii de aici. Pentru că, adevărul este că unele locuri din România audc mult cu locurile prezentate în filmele din Rio de Janeiro. Norocul nostru este, deocamdată, că accesul la armele de foc în România este limitat.

“The Weepies” e o trupă  compusă din doi muzicieni: Deb Talen şi Steve Tannen, care între timp s-au căsătorit şi au un copil în vârstă de 1 an. Pe 22 aprilie vor lansa cel de al treilea album al lor, “Hideway”, album ce va fi produs de casa de discuri Nettwerk.