Problema de rezolvat

Astăzi, în acelaşi stil indie(independent) pop cu care v-am obişnuit mai nou, dar cu un concept ceva mai emo, venind din partea unei drăguţe norvegience, Maria Mena, care precum Alison Sudol, are vârsta mea.

Ideologia naţionalismului, reprezentat prin derivata sa, ultranaţionalismul, şi-a făcut culcuş chiar în România zilelor de astăzi.

Totul a început în anul 2000, pe când(să o zic frumos) unul dintre fraierii afoni care încerca să îşi facă loc cu coatele în pseudo-industria de metal existentă la acea vreme în România, pe nume Tudor Ionescu, a pus bazele organizaţiei Noua Dreaptă.

Probabil, beneficiînd în prealabil de o educaţie patriotică, rămăşiţă a perioadei romantice şi a implementării comunismului în România, acest Ionescu nu s-a lăsat şi a perseverat, devenind din patriot, ultranţionalist convins. Să nu uităm faptul că Ionescu a copilărit în vremea tranziţiei timpurii, pe când se rockul şi metalele extreme tocmai păşiseră pe uşa larg deschisă a publicului român.

A crescut într-o epocă în care trash-ul şi death metal-ul erau la modă. Pentru cei mai tineri dintre noi sau pentru cei care nu au avut tangenţe cu universul respectiv, AICI puteţi citi, cam care era atitudinea ascultătorilor de muzică pe atunci la noi în ţară. Repet, pe vremea respectivă, internetul era încă la început, astfel că publicul nu avea acces la o bază largă de informaţie. În România, consumatori de muzică, care existau în aceea perioadă în rândul generaţiei tinere(la modă) se împărţeau în două categorii, aflate în conflict. Era vorba de metalişti şi depeşişti. Nu vreau să intru în detalii, dar aceasta a fost lumea în care a copilărit Tudor Ionescu, şeful şi fondatorul organizaţiei Noua Dreaptă, şi pentru a înţelege penibilismul acestei mişcări, susţin eu, este necesar să înţelegem contextul care a produs apariţia sa.

Cum a fost fondată noua dreaptă. Tinerii respectivi, pentru că, desigur, Ionescu nu a fondat Noua Dreaptă de unul singur, aveau cunoştiinţe vagi despre ideologiile de extremă, atât şi cea stângă, dar cu precădere cea dreaptă. Sigur citiseră “Mein Kampf”, cartea lui Adolf Hitler, constituind, pentru cei care nu ştiu, un must-read al celor care se orientează câte limitele dreptei. Foarte probabil deja le căzuseră în mână ”Cărticici ale şefului de cuib”, păstrate până atunci ascuns, de unii nostalgici ai mişcării conduse cândva de Corneliu Zelea Codreanu. Pe măsură ce timpul trecea, piaţa muzicală din România începea să fie din ce în ce mai largă, iar pe vremea când unii ascultau Animal X şi pe cele două Andree la televizor, pe piaţa muzicală underground din România au început să pătrundă adevăratele metale extreme, black-metal-lul, industrial-ul şi parcă mai puţin extremele dark-metal şi doom-ul. S-a constituit mai apoi Bestial Records, cu sediul în Timişoara, întreprindere care pirata diverse casete cu muzică extremă şi le distribuia apoi, desigur contra preţ prin poştă, oriunde în ţară. De asemenea, se ocupau şi cu vânzarea de diverse accesorii destinate categoriilor de ascultători de metale.

Casete cu muzică de acest gen, mai mult ca sigur au căzut în mâinile a cel puţin câtorva dintre indivizii care formau grupul lui Tudor Ionescu. Foarte probabil aceştia se întâlneau şi dezbăteau larg aceste probleme, legate de muzică şi ideologii politice, în diverse crâşme. Acolo, datorită dezbaterilor, ei au reuşit să se “culturalizeze” devenind la curent atât cu noutăţile din muzica extremă, cât şi cu cărţile “adevărate” care meritau citite şi cu realitatea contextuală de astăzi a doctrinei legionare.

Toate acestea întâmplându-se, trebuia să vină ceva care să producă scânteia. Trebuia să fie ceva care să constituie picătură care varsă paharul. Şi a fost. “American History X”, este un film în care carismaticul Edward Norton joacă rolul unui neo-nazist, care în final se reabiltează sau nu(acest lucru rămâne la latitudine celor care vizionează filmul). Filmul luptă împotriva urei rasiale, arătând circularitatea urei, într-o manieră mai mult obiectivă decât subiectivă. Aşadar, fiecare este liber să înţeleagă din acel film cât poate şi, desigur, ce poate.

Totuşi e ciudat faptul că un film, creaţie americană, a stat la baza creerii organizaţiei româneşti de extremă dreaptă, Noua Dreaptă. De ce insinuez eu că a stat la baza(afirmaţie, pe care soldatulpolitic88 sigur o va nega, am să scriu la sfârşit şi de ce)? Dacă o să urmăriţi filmul, o să observaţi că există o similaritate între începuturile Noii Drepte şi ceea ce se petrece în film. Şi, în principal formaţia care cântă în concertul la care particpă personajele principale din film are o mare asemânare cu trupa pe care o formează Tudor Ionescu, adică “Brigada de Asalt”.

Într-un fel, această inspiraţie din filme, nu e o noutate pentru lumea underground românească, pe acelaşi principiu bazându-se explozia de ultaşi în multe brigăzi care până atunci nu aveau mulţi susţinători, după ce filme, precum “Green Street Hooligans” sau “The Football Factory”, rulau pe calculatoarele tinerilor microbişti uşor influenţabili din România. Sau, de pildă, după ce “8 Mile” a rulat prin cinematografele româneşti au avut loc foarte multe competiţii cu bătălii verbale între rapperii undergound de la noi din ţară.

Deci, muzică extremă, cărţi extremiste şi un film, cireaşa de tort. Brusc, Tudor Ionescu decide că nu se mai poate astfel şi hotăreşte formarea urgentă a Noii Drepte.

Ce este reprezintă Noua Dreaptă v-am mai explicat aici. Totuşi mă repet, reprezintă o organizaţie de laşi care nu au puterea şi voinţa să se cosntituie ca şi partid politic, ci preferă să acţioneze din spatele unei organizaţii fantomă. De ce? Pentru că sunt fustraţi şi pentru că le e frică să răspundă în faţa legii.

Şi totuşi, cum a ajuns Noua Dreaptă să fie promovată printr-o formaţie obscură de muzică. Adică, cum un proiect care se dorea a fi ceva serios a ajuns să se identifice cu numele formaţiei conduse de liderul proiectului? Această dovadă vie a penibilismul se poate confunda, de altfel cu urlete aşa zişilor fani(deoarece fanii respectivi sunt tot membrii şi simpatizanţii Noii Dreapte) la un concert al “Brigăzii de Asalt”. Celor care nu aţi avut ocazia, vă recomand să treceţi pe acolo, pentru a admira grotescul unui astfel de spectacol. Însă, aveţi grijă, pogo-ul e permis!

Şi, tot pe această cale ţin să le atrag atenţia urmaşilor lui Codreanu asupra faptului că cei de la Brigada de Asalt se folosesc de numele a celui care a fost Corneliu Zelea Codreanu în scopuri personale(în piesele lor). Deja prea multă lume şi-a bătut joc de Codreanu după cum a vrut. Le veţi permite unora care confundă crucea celtică cu un simbol naţional să continue acest circ, cântând chipurile, rock identitar(ha-ha-ha) în numele lui Codreanu?

Şi toate acestea pentru ce? Pentru credinţele aburde ale unora, cum că naţiunea română ar fi mai mult decât e. Pentru credinţele unor fustraţi care nu au reuşit să ajungă acolo unde îşi doreau(locuri de muncă, nivel social), pentru că nu au prea dat pe la şcoală atunci când trebuia.

Ce ne spun ei? Ne spun că acum, la început de secol XXI, când deja s-a ajuns la concluzia că oamenii sunt egali între ei, cel puţin la naştere, că noi, românii suntem superiori. Că noi, românii suntem mai mult. Cu ce anume suntem mai mult? Ce anume am lăsat noi lumii? Cu ce anume am fost mai buni? Ce anume ne face pe noi să fim superiori faţă de unguri, să zicem? Noua Dreaptă, promit să aştept şi să contabilez răspunsurile voastre.

Dacă eram o ţară care a lăsat ceva în urma ei, poate, poate, se impunea să dăm dovadă de acest naţioANALism. Dar ce am lăsat noi, pe masa omenirii? Înafara de prostie, desigur. Acolo suntem campioni. Ce faceţi voi, dragă Noua Dreapta, nu se numeşte naţionalism. Nu se numeşte ultranaţionalism! Se numeşte penibilism!

Înainte să veniţi să îmi spuneţi că noi românii suntem un neam superior, care putem mai mult. Care avem o “tradiţie” şi “istorie” măreaţă, pe care nu o putem uita. Înainte de toate acestea, luaţi loc şi vizionaţi acest minunat scurt film. El reflectă mult din realitatea satelor româneşti(nu, nu sunt sate ţigăneşti)! Vizionare plăcută!

Eu zic să fim recunoscători că noua ordine mondială ne dă această şansă de a trece cu vederea trecutul nostru. Şansa ca toţi oamenii, măcar să pornească de pe picor egal. Aşa avem şi noi o şansă. Şansa de a putea înfăptui ceva. Mică, recunosc, dar există. Să nu îi dăm cu picriorul de dragul unui naţionalism prost înţeles şi prost conceput! Să nu îi dăm cu piciorul pentru că aşa ne spun nişte fustraţi nerealizaţi în viaţă! Spuneţi NU Noii Drepte!

Evident că îşi va face din nou apariţia(deşi încă mai sper că nu), soldatulpolitic88, despre care am scris aici. El va infirma cele scrise aici, ca şi cum acestea ar fi false supoziţii. Va încerca să distorsioneze adevărul în favoarea sa. Dacă îl veţi combate, va distorsiona ceea ce a spus în prealabil, încercând să ajungă la un punct în care mai are măcar o parte din argumente viabile. Va comite, ca deobicei, greşeli elementare de gramatică, ceea ce pentru el, chipurile, un jurist, constituie o abatere gravă. Se va învârti în cerc, ca deobicei. Da, pentru că el este, după cum puteţi vedea la el pe blog, anti-anti-fascişti, nu pro-fascist. Iar, în final, dacă vede că nu are ce face în faţa “ignoranţei” interlocutorilor săi, nu te va înjura, ci îţi va spune un frumos:”Dumnezeu să te ierte!”

Soldatulepolitic88, dacă doreai să faci ceva pentru România, trebuia să nu te faci jurist! Productivitate e ceea ce ne lipseşte nouă, acum, că, slavă Domnului, papagali, precum tine, avem o grămadă!

Pentru a putea să înţelege măreţia unor fapte, trebuie mai întâi să cunoaştem măreţia individzilor care le-au înfăptuit. De astăzi viaţa voastră se va schimba. Veţi face cunoştiinţă cu un mare român. Un mare român modern. Un mare român, care merita să ajungă măcar pe poziţia 62 în topul marilor români, realizat acum câţiva ani. Însă, dat fiind faptul că pe atunci, încă nu era atât de cunoscut, e ceva de înţeles că nu a ajuns în top 100.

Pe vajnicul nostru erou naţional îl cheamă Silviu Pop În acest moment are 26 de ani şi profesează ca jurist în municipiul Braşov. Adică, în inima ţării. De unde putea lucra mai bine un mare român, dacă nu chiar din inima ţării?!

Acest Silviu a avut două momente de cumpănă în viaţa lui. Noi le vom numi cele două mari întâlniri.

Prima a avut loc când el era doar un prunc. S-a întâmplat pe când călătorea cu părinţii lui prin intermendiul cfr-ului. Aflat în aşteptatea trenului, a întâlnit un moş foarte sictirit, aflat în stare de ebrietate, care în unul dintre momentele lui de singurătate pe peron, i s-a adresat făcând abstracţie de părinţi lui, spunându-i:”să ştii că pe vremea căpitanului era mult mai bine”. Această vorbă i-a rămas întipărită adânc în străfundul memoriei mulţi ani de-a lungul, iar încă şi acum i se mai răscoleşte câteodată prin minte. O, cât de ameţitor suna: ”pe vremea marelui nostru căpitan patria era ferită de rele şi România strălucea ca Soarele sfânt de pe cer”.

Mai apoi, Silviu a crescut. I-a crescut şi părul. A început şi el normal ca toată lumea, cu Metallica, iar apoi a dat-o pe metale exterme. În fiecare vară aştepta cu nerăbdare festivalul de la Şighişoara, care pe vremuri era unul rock. Mergea acolo, se îmbăta, se combina cu fete, fie de vârsta lui, fie mai mari sau mai mici, făcea moşeală la unele concerte ale unor formaţii. Dădea pogo pe diverse concerte. Discuta filozofie sub cerul liber şi înstelat al Şighişoarei, cu alţi camarazi într-ale vodcii ieftine Săniuţa şi combinaţii Polar-Fanta. O, cât de minunate discuţii şi polemizări se desfăşurau acolo noaptea, pe uliţele cetăţii Şighişoarei, discuţii întrerupte de câtre purtătorii lor, doar când făceau câte o pauză de golit vezica, apăsată şi ea săraca, pe lângă atâta şezut şi de pe urma cantităţilor industriale de bere ieftină la doză consumată. Era superb, dar totul ţinea mai puţin de o săptămână. După sfârşitul festivalului Silviu se refugia cu regret câtre oraşul său de baştină, Braşovul.

Astfel a avut loc cea de a adoua întâlnire a sa. Pe tren. În acceleratul numărul 1747 ce zburda încet(din cauza căldurii, dar mai exact al oţelului dilatat la 40°C în aer) pe însoritele câmpii ale Mureniului. Conform teoriei care spune că marile evenimente sunt precedate de mici evenimente neprevăzute, întâmplător, soarta a făcut să îl aibă în acel ceas coleg de compartiment pe Grigore, un român adevărat. Deşi era un pic ameţit după alcoolul consumat pe peron în aşteptarea trenului, Silviu, obişnuit cu polemicile în care activase în festivalul medieval de la Şighişoara, avea mintea limpede… larg deschisă, gata de a primi darul dreptăţii şi împărtăşirea adevărului.

Grigore le-a vorbit, atât lui, cât şi tuturor băieţilor din gaşca sa. Le-a vorbit mult, le-a vorbit deschis. Vorbele lui i-au cuprins pe toţi participanţii la discuţie. Dar pe Silviu l-au atins altfel, l-au atins la suflet, i-au atins cugetul în simţiri. Ceva în el se mişca, aşa a simţit. Era minunat. Era un sentiment înălţător. Era ceva profund. O scăpare spre libertatea absolută a cunoaşterii. Grigore le vorbea despre căpitan, da, chiar despre el, despre marele căpitan. Le vorbea despre măreaţa Românie de odinioară. Despre cât de drept a fost odată totul şi cum lumina intelectualilor străbătea pe vremuri văzduhul în România, ridicându-i la cer pe toţi cei care se aflau în raza lor de influenţă. Le-a povestit despre minunata Gardă de Fier, luptătoare pentru statornicirea românismului. Le-a povestit apoi, din nou despre căpitan: “acest om, Corneliu Zelea Codreanu, avea ceva special în el… dacă îl priveai, puteai să îţi dai seama de asta, numai cei puri în adâncul sufletului îl puteau căta în ochi”.

Dar urma Braşovul. Grigore călătorea spre Bucureşti. Îl purtau acolo… treburi patriotice. Silviu înţelegea realitatea despărţiri iminente, dar în adâncul inimii sale tânjea după Grigore. Tânjea după el într-un mod, în care Fëanor odinioară, dorea să afle secretele luminii dintâi a Ardei, ascunse în sillmarilii săi de câtre Varda. I-a spus atunci lui Grigore:”Grigore, deşi te cunosc de puţin timp, tu îmi eşti un om drag, aş vrea să stăm mai mult împreună, aş vrea să aflu mai multe despre aceste lucruri”. Grigore a scos atunci o carte, mai exact nişte foi trase la xerox, legate printr-o cusătură cu sfoară:”ia asta, citeşte-o şi păstrează-o la mare cinste, căci ea se numeşte Cărticica şefului de cuib”. În faţa iminentei despărţiri, secundele se scurgeau cu repziciune pentru Silviu. A mai vorbit puţin cu Grigore, dar Braşovul urma. S-au îmbrăţişat prietenşte la despărţire, ca doi buni bărbaţi, bravi români. Silviu a coborât din tren cu bagajul în spate, cu sticla de vodcă(din care nu mai băuse de când îl întâlnise pe Grigore, din respect pentru acesta) şi “Cărticica şefului de cuib” în braţe, strânse la piept, în timp ce lacrimi îi şiroiau pe obraz.

Anii au trecut, anii au trecut şi Silviu simţea încă durerea despărţirii de Grigore în sufletul său(pe atunci încă nu prea se foloseau în România telefoane mobile). Era ceva ascuns, dar apoi durerea aceea s-a metamorfozat în pasiune. A citit, atât “Cărticica şefului de cuib”, cât şi “Mein Kamp”, acestea devenind cărţile lui preferate. A discutat cu mulţi oameni, mai ales tineri, pe unii i-a atras de partea lui, aceştia urmând a îmbrâţisa ideiile sale. Alţii s-au întors împotriva lui. Conflicte şi instigatori au existat întotdeauna, considera el. Pe unii însă îi tolera, aceştia fiind prietenii lui din copilărie. Metale extreme. The Pagan Front. De aici până la Noua Dreaptă a mai fost doar un pas. Un pas pe care tânărul Silviu l-a făcut printr-un salt vioi.

Iar acum, în 2008, Silviu e omul de lângă noi, omul din umbră. Nu îl vedem, dar uneori îl simţim. E acolo undeva, făcând ca lucrurile să funcţioneze bine. Îl puteţi vizita pe blogul său, îi puteţi mulţumi pentru tot ceea ce face pentru noi, pentru faptul că se sacrifică pentru România. Asemenea oameni atât de rari, precum Silviu ar merita îmbrăţişaţi, ar merita preţuiţi aşa cum se cuvine. Dacă îl întâlniţi pe stradă, opriţi-l, spuneţi-i cât e de important, amintiţi-i câtă nevoie avem de el! Chemaţi-l la o cofetărie! Faceţi-i cinste cu o savarină! Nu lăsaţi totul la voia întâmplării!

Acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. De asemenea, orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare. Acest post face parte din seria “Chitroşenia numită Noua Dreaptă”, serie care va continua în curând cu episodul “Noua Ordine e în dezordine”. În final, acest filmuleţ e pentru cei care ştiu puţine despre căpitan. Nu vă va lămuri cu nimic, dar veţi râde!

Am vrut să scriu despre Noua Dreaptă de mult timp, mai exact de când mi-am făcut blog. Dar mai apoi, i-am văzut la lucru pe Balauru’ şi pe Pendulul lui Foucault şi mi-am mai potolit avântul. M-am gândit să las această sarcină pe umerii acelora care sunt mult mai vârstinci decât mine şi se pricep mai bine scrie despre aceste lucruri.

Evident, nu e nici măcar un subiect care să aducă rating. Adevărul e că nu mai vreau rating. Dacă îmi doream aşaceva, aş fi continuat cu DilEMA, după părerea mea, cea mai bună maşinărie de rating, ce poate funcţiona în sisetmul WordPress.

Dat fiind faptul că dorinţele mele de rating şi recunoastere au trecut, am devenit din ce în ce mai dispus să abordez acest subiect. Aşadar, am plănuit să demarez un mini-serial în care să vă prezint, vouă dragilor mei cititori, Noua Dreaptă în ansamblu şi în caractere. Desigur, aş putea să scriu şi despre Garda Maghiară exact în acelaşi sens… dar la ce bun, din moment ce oricum nu ştiu limba şi din păcate trăiesc în România?!

În primul rând, majoritatea celor care nu au cunoştiinţe în cauză se vor întreba desigur, ce este această Nouă Dreaptă? Cei care fac parte din mişcarea Noua Dreaptă, indubitabil, vor putea afirma o mulţime de lucruri despre această temă. Dar adevărul e că nu îmi pasă de ceea ce spun ei. Cum definesc eu Noua Dreaptă? E o mişcare politică de extremă dreaptă foarte nostalgică după Garda de Fier. Nu au capital şi nu sunt nici simpatici electoratului român, aşa că nu se pot constitui ca şi partid politic. Totuşi, ei continuă să existe într-o Românie a secolului XXI, ca un fel de mic partid underground. Rareori au reuşit să iasă în faţă în mass-media, ultima oară şi cel mai puternic, reuşind acum o săptămână, cu ocazia manifestaţiei lor în Cluj-Napoca de ziua Ungariei, manifestaţie soldată cu câteva incidente neplăcute.

Noua Dreaptă era până nu de mult compusă în principal(minoritatea conitiuind-o câţiva semi-intelectuali de vârsta a doua şi a treia) din tineri metalişti, majoritatea acestora frecventând încă liceul. Empiric s-a putut observa că aceştia nu au fost predispuşi spre violenţă, astfel încât Noua Dreaptă a fost până nu demult o mică mişcare intelectual-exclusivistă. Mai nou am observat că au început să intre în horă membri ale diverselor galerii ale echipelor româneşti de fotbal. Aşa-zişii ultraşi, unii mult trecuţi de vârsta majoratului, dar cu toate acestea nu au habar să scrie în limba română. Totuşi au ajuns să facă parte din Noua Dreaptă şi îi poţi vedea azi înălţând sus pe culmi stindardul naţionalismului românesc. Aceşti indivizi au adus cu în cadrul mişcării, ceea ce lipsea, adică violenţa. Urmarea fiind că Noua Dreaptă a început să iasă în faţă în mass-media.

Dacă în mediul politic Noua Dreaptă lipseşte cu desăvârşire, nu acelaşi lucru se poate afirma şi în cadrul virtual. Indivizi precum Silviu Pop de 26 de ani, din Braşov, cunoscut mai nou drept soldatulpolitic88 popularizează această mişcare în mediul virtual. Accesând blogroll-ul său, veţi putea consatat trimiteri spre alte pagini care reprezintă Noua Dreaptă în mediul virtual. Desigur, există şi indivizi precum cel care îşi spune CZCodreanu şi care e şi principala sa vină. Acesta a ajuns să nu mai fie respectat în mediul virtual cel puţin, tocmai datorită faptului că foloseşte acest nickname. Sau, posibil pentru că este mai moderat, decât să zicem Silviu Pop?

Odinioară am cântat despre pace, despre prietenie între oameni şi între popoare. Am visat că noi, omenirea suntem o fraternitate şi că ne putem iubi frăţeste. Am crezut că este posibil să nu existe ură. Am tot militat împotriva rasismului şi a xenofobiei. Dar mi-a ajuns. Dacă de cinci mii de ani, de când s-a organizat omul ca şi societate, nu a reuşit nimeni să schimbe lumea, damn it, nu am să o fac eu, Făniţă în anul curent. Şi oricum, nu în mediul virtual. Am să accept că există unii indivizi, care pur şi simplu nu vor să înţeleagă lucru acesta şi cu aceasta gata.

Un coleg de blogosferă se întreba dacă poate fi scoasă Noua Dreaptă înafara legii? Răspunsul ar fi, depinde de circumstanţe. Desigur că nu, dacă continuă să facă ceea ce se presupune că ar fi făcut în Cluj pe data de 15 martie 2008. De ce tolerează partidul-partidele de la putere asemenea manifestaţii sau evenimente? E foarte simplu, totul, constituie un circ politic. Electoratului român i se distrage atenţia de la starea precară în care se află economia românească. Un fel de Partidul România Mare, reloaded, sau, dacă mi se permite, lupta cu morile de vânt, care reuşeste să menţină atenţia publicului concentrată spre acel punct de desfăşurare a acţiunii. Dar, dacă de pildă, Noua Dreaptă ar încerca să facă ceva serios şi viabil, cum ar fi demascarea politicienilor români aflaţi în conducerea ţării ca şi foşti comunişti, Noua Dreaptă ar fi scoasă instant înafara legii. Noua Dreaptă ar trebui să îi urască pe comunişti înaintea ungurilor. Curios, însă nu se întâmpla acest lucru.

O să mă întrebaţi de ce nu sunt naţionalist? De ce nu plâng, scriu, cânt, trăiesc şi eu pentru România, precum mulţi alţii? Cum să fiu naţionalist pentru o ţară în care acum două zile pe unul dintre mijloacele de transport în comun, mai exact, un tramvai, un individ îşi satisfăcea necesităţile fiziologice(ălea mari) ziua în amiaza mare, de faţă cu mine?! Cum să nutresc eu dragoste pentru un stat care permite ca acest lucru să se întâmple?! Cum să iubesc un stat, care la 18 ani de la o revoluţie pe care, oricum, nu noi poporul român am înfăptuit-o(a fost dictată de ruşi), nu a făcut nimic real pentru cetăţenii săi?! Cum să iubesc un stat care a permis unor paieţe de oameni, pecum: George Becali, George Copos; Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patricu să devină miliardari în euro în timp ce populaţia sărăceşte şi nivelul de trai scade? Cum să iubesc un stat, care de 18 ani stă cu limba înfiptă în fundul Statelor Unite ale Americii şi cu toate acestea, nici măcar liberă intrare acolo nu am primit? Au trebuit să vină străinii să ne facă ordine în ţară? A trebuit să ajungem sclavii străinilor vest-europeni pentru acest lucru(că nu am fost capabil să ne organizăm noi)? A trebuit ca pământurile noastre să fie cumpărate de străini pe bani mărunţi? Unde era statul Român când s-a întâmplat acest lucru? Unde…

Şi acum, în aceste momente, apar aceşti trifoi, numiţi Noua Dreaptă şi îmi spun mie să îi urăsc pe unguri şi că ungurii ar vrea să îmi ia ţara. Îmi spun mie că noi românii suntem o naţie mare şi că avem o istorie mândră. Că am fost un neam puternic şi că ceea ce trebuie să facem pentru a prospera, acum în secolul XXI, e să îi dăm afară pe unguri din ţară(ungurii care se află aici încă cu mult înainte ca România să pară măcar un proiect viabil).

E ceva care prinde, desigur. Dar nu la mine. Prinde la oameni precum domnişoara Bloodie, din a cărei cunoştiinţe Transilvania ar fi a României, că aşa scrie în manualul de clasa a opta de istorie. Aş putea chiar adăuga, scrie şi în cel de clasa a patra. Acolo unde nu e istorie alternativă, dar e multă ignoranţă, Noua Dreaptă poate prinde rădăcini adânci. Bine că, în cazul de mai sus, măcar e şi programare.

Dacă voi credeţi că ungurii ne vor lua ţara, vă spun de pe acum, foarte bine! Bravo vouă! Probabil aţi citit că le place foarte mult România, sau hai să nu fiu chiar aşa de rău, Transilvania. Ar trebui să ştiţi că ceea ce îşi doreşte cel mai mult ungurul, e să stea tolănit vara, la umbra unui păr, în timp ce soarbe liniştit un vin rece de pe domeniile Tohanii, şi vântu-i adie domol creştetu’, iar românu-i lucrează ogoru’. Fraţilor, deschideţi ochii, megeţi în vizită în Ungaria şi după aceea mai vorbim! Desigur, dacă mai vreţi să vă întoarceţi de acolo(acum mă refer mai ales la cei din Bucureşti). Repet, dacă chiar aveţi chef de teorii ale conspiraţiei, scoateţi-vă şi voi „The Zeitgeist” şi vizionaţi-l. Merită, e chiar foarte fain(şi lung). Însă, lăsaţi-ne, pe noi, cei din Transilvania cu teoriile voastre ale conspiraţiei de Bucireci şi vedeţi-vă de turcii voştri! Vă mulţumesc pentru înţelegere!

Celor care nu aţi plecat deja, sunt convins că ne vom citi şi cu ocazia primului episod al serialului „Chitroşenia Nouă Dreaptă”, episod care se va numi „Silviu Pop - the right beginning of a life”. Până atunci, vă las să vă delectaţi, privindu-i în acţiune!

Aici o versiune acustică, ceva mai lentă decât versiunea din clip(album).

Să îţi povestesc?

să îţi povestesc despre decepţii?

sau despre vise

pe care niciodată n-o să le uiţi?

să îţi povestesc în tăcere?

vrei să ne întoarcem în timp?

vrei să privim răsărituri de soare?

cum o făceam odinioară,

când ţinânu-ne de mână,

priveam şi aşteptam

răcoarea unei dimineţi

pierdute în depărtări?

vrei să îţi zâmbesc?

să te ascult

cum îţi faci planuri de viitor?

să îmi spui că noi, de fapt nu existăm?!

vrei să fim din nou în trecut?

vrei să desenăm din nou împreună?

cum o făceam mai demult,

când pierdute-n tăcere,

mâinile noastre se încrucişau

desenând încordate,

chipuri neînsemnate

pe hârtii cartonate?

vrei să te aştept,

cum o făceam odată,

când timpul

sau eu

eram parcă mai buni?

vrei să te răgăsesc

printre vise pierdute

şi amintiri

ascunse

în mine, mult timp?

vrei toate acestea,

dar pentru ce?!

ca apoi din nou

să ne despărţim?

viaţa e ceva trecător

iar soarta noastră

nu contează

atât de mult.

câteodată…

îmi doresc

să nu te fi cunoscut,

iar câteodată…

mi-aş dori

să nu te mai ascult.

Pentru că are o voce minunată şi visătoare. Pentru că e de vârsta mea. Pentru că, parafranzând-o pe Fantasya: e o femeie frumoasă… iar când asculţi o femeie frumoasă e pur şi simplu altfel…

Aici aveţi şi versiunea unplugged a piesei.