Problema de rezolvat

Jocuri

cânt tablouri în noi culori,

alergând din ramuri în ramuri,

pe câte o creangă

mai ostenită.

pas cu pas,

atenţia mea coboară

câtre un loc mai ferit,

câtre un lac mai umbrit.

joc cu joc,

pădurea din faţa mea

are cu ramură

mai verde puţin.

glas cu glas,

joc cu joc,

pas cu pas,

o undă de atenţie,

e tot ce aş dori de la tine.

dar tu te pierzi,

jucându-ţi jocul tău,

în continuare.

aşa că nu văd de ce

să nu îmi joc şi eu,

la soare,

jocul meu?

Marea

dacă ar avea marea atâţia ochi albaştri,

câte lacrimi am vârsat noi doi împreună…

dacă drumul meu, străbătut de drumul tău

ar mai duce undeva…

dacă florile ce ţi le-am dat

nu s-ar fi vestejit de mult…

dacă toate acestea s-ar fi întâmplat,

jur că acum te-aş ţine de mână…

şi te-aş fi sărutat.

buzele mele ar fi apăsat buzele tale,

scoţând nimicul din lume.

ţi-aş fi băut lacrimile…

rând pe rând…

până ce m-aş fi înecat cu ele…

dar, e atât de târziu.

la ora aceasta…

nici luna nu mai îndrăzneşte să mângâie cerul…

ce să mai vorbim

de dragostea din sufletele noastre?

Aceasta este varianta live a piesei “Lived in bars”, piesă interpretată de frumoasa Cat Power. La 36 de ani arată ca la 26 şi cântă ca la… fără vârstă.  Videoclipul versiunii de pe album îl găsiţi aici.

Sau, mai exact Edie Brickell şi fiul ei vitreg, Harper Simon. Proiectul se numeşte “The Heavy Circles”, lansat recent pe cd. Adică, zece piese foarte interesante după părerea mea.

“The Heavy Circles” este un proiect indie cu un sound foarte interesant, retro, combinat însă cu elemnte moderne. Vocea lui Edie, pe care unii o conoaştem din “The New Bohemians” se potriveşte foarte bine în contur.

Cele mai interesante piese “The Heavy Circles” sunt, conform opiniei mele: Oh darling, Easier, Maximo şi Confused.

Aici este spaţiul lor. Deocamdată însă nu au uploadat decât Confused. Oricum, e foarte faină şi Confused.

Aici puteţi găsi încă un articol despre “The Heavy Circles”, articol scris de Allan Raible, articol care tratează mai pe larg albumul şi fiecare piesă în parte.

Până acum este cel mai bun album pe care l-am ascultat în 2008, însă nu vi-l recomand decât decât dacă sunteţi fani indie sau dacă, cel puţin vă place muzica anilor ’80, caz în care merită încercat.

Piesa este ceva mai old school radio-indie. O puteţi găsi pe albumul de debut a formaţiei Headlights, numit “Some racing, some stopping”, album care a fost lansat anul acesta şi pe care îl recomand.

Ceea ce fac acum este extraordinar doamnelor şi domnilor. Se numeşte blog cu viaţă.

Păcat că nu am apărat de fotografiat ca şi Uvedenrode sau Amo.ro(ri). Aş fii făcut poze ca să vă arăt şi eu ce minunat e. E suuuuuper.

M-am trezit de dimineaţă ca să văd eclipsa totală de lună. Însă numai pe la 5:45 am reuşit să mă ridic din pat. Şi am uitat că e eclipsă. Numai la 6:20 şi ceva mi-am amintit. De atunci privesc discul roşu, care e încă roşu şi acum, încontinuu. E minunat. Repet, păcat că nu am apărat din ăla digital şi şmecheros să fac şi eu poze cu expunere la lună. Ca şi amo.ro.

Tre să plec. Ies la aer şi voi vedea pe viu ultimele 10 minute de full mun procesiun. Am scris în romgleză tot ca şi amo.ro şi Uvedenrode ca să înţelegeţi şi voi. Revin mai târziu să vorbim.

Vă rog să îmi împărtăşiţi şi experienţele voastre.

Sincer, nu mă intersează Kosovo. De ce m-ar interesa? Nu am fost niciodată acolo. Nu am legături de sânge sârbesc, decât puţine(şi prin alianţă). Ceea ce urmează e doar părerea mea despre situaţia respectivă. Nu e ceva fundamentat de unşpe mii de argumente. E doar o opinie.

E la mintea cocoşului, zic eu, că sârbii au pierdut De ce? Când o zonă în care odinioară erau sârbi a devenit mult majoritar albaneză, nu prea mai ai pentru ce să lupţi. Am citit vreo câteva articole ale iluştrilor noştri gazetari şi cam toţi suţin că Kosovo e înscris în Adn-ul Serbiei. Aşa o fi, dar dacă nu au ştiut să aibă grijă de provincia respectivă, uite unde au ajuns. Acum stau în genunchi şi îşi plâng soarta. Dar când trebuiau să nu se lase cotropiţi de albanezi, ce au făcut?

Mi se pare normal ca o zonă sârbească, în care albanezii sunt mult majoritari să pună pretenţii de independenţă. Era dreptul lor. Nu le erau respectate drepturile de sârbi. Sârbi încercau să impună controlul asupra provinciei respective după o „organgramă” cu nivelele ierarhice superioare pline de etnie sârbească.

S-a luptat acolo… s-a luptat cu arma în mână. Pace nu a fost niciodată, însă s-a ajuns ca Kosovo să îşi proclame independenţa. UE, mai puţin statele care au la rândul lor probleme cu minorităţile, au recunoscut aproape instant independenţa Kosovo. De ce îşi doreşte UE cu atâta ardoare un Kosovo independent? Am citit diverse opinii, însă mult mai puţine decât cele care puneau problema „Kosovo, a Serbiei sau nu?”. Şi părerea mea despre acest aspect, este că planurile UE sunt pe termen lung. UE se teme de islam. Se teme mai ales după ce urmărit pe viu desfăşurarea evenimentelor WTC(World Trade Center). Pentru cei care nu mă cred, le recomand doar să viziteze Europa de vest şi se vor convinge. UE vrea să înglobeze o ţară musulmană pentru arăta că sunt prietenii musulmanilor şi că nu le doresc răul. Ar fi înglobat de mult Turcia. Chiar cu mult timp înainte căderii blocului comunist. Turcia se află însă şi acum pe lista de aşteptare a integrării în UE. De ce nu a intrat Turcia în UE? Au o populaţie foarte mare, comparabilă doar cu a Germaniei, iar Europei nu îi convine ca Turcia să influenţeze puternic politica UE. De aceea Turcia nu va intra prea curând în UE(mai excat nicicând), dar totuşi se poate considera membru al UE.

UE mizează pe faptul că o eventuală integrare a unui stat musulman ar aduce stima ţărilor din orientul mijlociu. Mai exact, stima petrolului arab. Nu de sârbi sau de fomiştii albanezi e interesată UE. Ei sunt doar un instrument în mâinile diplomaţiei de la Bruxelles.

Vreţi să ştiţi dacă sunt de acord cu independenţa Kosovo? Da, sunt de acord. Când o parte dintr-o ţară mai are doar 4% reprezentanţi din ţara respectivă, merită să îşi decidă singură politica şi respectiv soarta.

Dar România, ţara mea nu a fost de acord cu acest lucru. Sunt curios de părerile voastre în legătură cu acest fapt. Am să dau doar un singur talkback în cadrul acestui articol, deşi puteam să împânzesc articolul de talkbackuri, dar fiind câte articole pe tema asta am citit.

Articolul se numeşte “Minte de femeie“. E al unei jurnaliste din Cluj, şi sper eu, să îl găsiţi interesant.

Acestea fiind spuse, aştept să îmi săriţi la gât cu opiniile voastre. Şi promit că voi răspunde cu privire la problema autonomiei secuieşti în România şi a acţiunilor iredentiştilor maghiari în alt post. Desigur după ce voi citi opiniile voastre. Să văd dacă merită subiectul.

Viaţa

e o concepţie de imagini

bazată pe un absolut al abstracţiei.

e o concretizare de direcţii,

compusă dintr-o sumă de decizii.

e un impuls mecatronic.

e un imbold melancolic.

e un ceas, îngropat într-o mină de cristal.

e un vis, unul dulce, ca Raiul de Murfatlar.

e o cădere în absolut,

e o piedică, o decepţie,

o creaţie.

e o piatră de hotar,

e un lanţ închis,

ca Cercul de Foc din Pacific.

viaţa…

până la urmă e doar o formă de artă.

nimic mai mult.

Ceas târziu

ţi-ai scos alarma?

m-a întrebat ca într-o doară.

era una din clipele ei de minuţiozitate maximă.

superbă, complexă, acaparantă.

o priveam.

şi aveam o dimineaţă ce aştepta înaintea noastră.

am luat-o de mână

şi am sărutat-o scurt.

alarma suna,

în timp ce ea vorbea.

între timp, clipele se scurgeau.

o ascultam,

o urmăream,

dar nu o înţelegeam.

“Meet the spartans“. Titlul filmului te îndeamnă să-i cunoşti pe spartani aşa cum erau ei cu adevărat, nu ca în tragi-comedia lui Zack Snyder.

De mult nu am mai văzut o asemena parodie. Mai exact de la primul „Scarie Movie”. Filmul nu e ceva de mare buget, dar e totuşi continuarea lui „Epic Movie”.

Mie mi-a plăcut că parodiazea încontinuu „300”, dar cu toate acestea multe elemente folosite în parodie le putem regăsi în alte filme box office recente.

E ca un fel de leapşă pe care am preluat-o de la Datat Roll.

Oraşul meu e de fapt un mic târg. Se numeşte Bucureşti şi aşa scrie pe el. Dar la link apare numai Bucureti. Foarte ciudat.

Dacă îl vizitaţi să îmi spuneţi ce părere aveţi.

Mi-a venit cheful să scriu despre „AvP2” sau „Alievs vs. Predator – Requiem”, cum mai este cunoscut. Cred că este primul post despre un film, pe care îl scriu la mişto.

Sincer, nu contează bugetul sau actorii, mai bine să nu pomenesc despre aceste lucruri. Uneori nu merită. Regizorul… filmul nu are regizor. E doar o poveste frumoasă, spusă de cel mai prost povestitor posibil. Este un fel de antiteză dintre luptele pe care cetăţenii paşnici ai unui orăşel montan din SUA le poartă între ei şi marea bătălie eternă dintre alieni şi predatori. Din când în când aceste două lupte se mai amestecă şi devin un întreg. Tu, dragul meu spectator în faţa micului sau al marelui ecran ai face bine să te aşezi şi să priveşti aceste minunate bătălii alături de o pungă de popcorn sărat consistent şi de preferinţă ceva soda carbogazos. Iar după terminarea lor să te ploconeşti şi să aduci omagii marelui Hollywood, muntele sfânt.

Câtă diferenţă între două culturi, întretăiate doar de un ocean. La noi în Europa, copiii sunt daţi de mici la grădiniţă şi vizionează filme cu Bambi, căpriorul cel săltăreţ, gonitor prin păduri şi zburdalnic printre flori. La ei în micile oraşe montane din statele ce se supun autorităţii de la Wahsington, copiii de 4-5 ani sunt educaţi de mici să tragă în cărpioare cu rifle-lul purtător de lunetă. Viaţa nu e o joacă acolo, trebuie să înveţe plozii să tragă cu arma de mici.

Sus pe cer sunt multe stele… şi navete spaţiale. Şi au loc încăierări şi acolo în spaţiu. Cu preponderenţă între alieni şi predatori. Are loc un incident pe una dintre nave, aflată aproape de Terra şi aceasta cade fix într-o pădure dintr-un mic orăşel de munte din Statele Unite. Vă întrebaţi care e şansa ca un asemnea eveniment să se producă? Nimic mai simplu. Conform formulei clasice a probabilităţilor şansa ca în cazul căderii unei navete spaţiale pe Pământ, aceasta să cadă în SUA, este de 9.83 millioane km²(suprafaţa totală a SUA)/supraţa totală a Terrei inculzând şi oceanele(luată în milioane kilometrii pătraţi). Ca naveta să cadă în acel orăşel montan, vom avea suprafaţa acelui orăşel montan/supraţa Terrei din nou. Va ieşi ceva teribil de mic.

Oricum, evenimentul are loc. Hazardul se produce. Alienii ies la liman, înfruptându-se din paşnicii locuitori ai orăşelului în care au nimerit. Un predator află de aceste lucruri nedprepte şi coboară pe Pământ pentru a stârpi speţa acestor scârbavnici alieni. Aceasta este acţiunea filmului.

Ciudat, dar filmul promovează valorile socialismului. Ne arată cum că omul nu contează ca şi individualitate ci ca şi masă(număr). Suntem asemenea unor furnici, care numai lucrând în comun pot realiza ceva vremelnic. O, dar cât de fragil este organismul uman în faţa unor asemena coloşi ai naturii precum alianul(eiliănu’) şi prădătorul. Iar pretorianul(alienul provenit din burta unui predator), când apare putem să îl numim pe drept cuvânt cireaşa de pe film.

Am văzut seria Alien şi Predator de nenumărate ori la televizor, când eram mic, pe vremea aceea nu aveam încă home cinema. Am citit cărţile alien… da, sunt şi cărţi, şi la vremea respectivă mi s-au părut foarte faine. Primul alien… ce vremuri… încă şi acum îmi amintesc cum copil fiind, căscam gura de uimire când intra Ripley în nava aceea, care trimise-se semnal s.o.s. şi observa extraterestrul acela gigantic, aproape fosilizat în scaunul său. Am jucat jocurile, ba chiar am şi terminat în single Aliens vs Predator 2.

Dar când două mari culturi îşi dau mâna pe muntele din Hollywood se pare că nu iese nimic bun. Cel puţin, cinematografic. Filmul nou mi-a lăsat un gust amar, mie, unui nostalgic după vremurile în care trăgeam găleţi de gloanţe după alienii virtuali. Mie, unuia care urmăream cu sufletul la gură goana lui Arnie prin jungla amazoniană sau ce o fi fost, în încercarea disperată de a-şi salva viaţa. Şi când te gândeşti că poate goana aia i-a adus postul de guvernator al Californiei.

Vizionând “AvP2”, sau tristul film, cum prefer să-i spun şi urmărind promovarea omului ca masă, nu puteam să nu remarc într-o scenă, care vouă cititorilor poate nu o să vă sară în ochi, precizia cu care un pizza-boy trage dintr-o maşina, care staţiona, cu un 9 mm automat, direct în capul unui alien, postat la vreo 20 de metri de trăgător. Câtă valoare idividuală posedă americanul de rand, domnule… aş vrea şi eu asemena prieteni. Ei sunt dovada vie că terorismul nu va învinge niciodată.

În opinia mea, valoarea acestui film este dată de scena de care am pomenit mai sus.

Cluj Napoca, un oraş mereu surpinzător. Aceasta esteo poză de a lui Holy care îmi place foarte mult. Reprezintă palatul Szeky de pe Bariţiu, văzut printr-o reflecţie pe modernul sediu al Băncii Transilvania, totul întretăiat de un tramvai.

Cluj Napoca, un oraş mereu surpinzător. Aceasta este o poză de a lui Holy care îmi place foarte mult. Reprezintă palatul Szeky de pe Bariţiu, văzut printr-o reflecţie pe modernul sediu al Băncii Transilvania, totul întretăiat de un tramvai.

atenţiune, limbaj explicit şi şocant. nu citiţi mai departe dacă sunteţi sensibili, v-am avertizat.

Am lucrat în pr. Mai exact relaţii publice, dar aşa se spune, ca să se mire lumea care nu a auzit de domeniul respectiv. Deci, am lucrat în pr. Şi a fost minunat. Mi-am făcut o mulţime de relaţii. Până la urmă m-au dat afară, pentru că nu eram fată şi pentru că aveam acnee(ziceau ei, fiar al dracului să fie, două coşuri am şi eu… săptămânal).

Acum lucrez part time la o firmă în domeniul advertisingului. 4 ore pe zi. E un chin. Sunt singurul băiat din departementul meu. Am patru colege şi o şefă. În rest nu cunosc pe nimeni de la companie.

Pare mişto, dar e un chin. Eu vin cu ideiile şi pizdele ălea ude se smiorcăie toată ziua pe aberaţii sexuale. Ba că nu se fut cum vor, ba că se fut prea mult sau prea puţin. Ba că la una nu-i place să stea capră, la alta nu-i place să stea în genunchi. Trei dintre cele patru au prieten, cea fără nici nu va avea vreodată. Cine ar vrea să umble cu un butoi?! Mă gândeam să îi zic: du-te mă(că fată nu pot să îi zic), fă un sport, o cură de slăbire, dă jos slănina aia de pe tine, dar nu pot, mă simt… cum să îi zic aşaceva că de încearcă să alerge face infarct şi trebuie să vină ambulanţa după ea.

Oricum mă urăşte, zice mereu că toţi bărbaţii sunt nişte porci şi că femeia de astăzi trebuie să facă carieră, nu să se căsătorească. Sex nu a făcut încă, zice că vrea să se păstreze virgină până la căsătorie. E fană mare fană de Britney Spears în tinereţe.

Celelalte suferă de sindromul fututului în exces. Numai la sex le stă capul toată ziua, nimfomanele dracului, nu ar face nimic altceva la serviciu. Trebuie să fac eu tot. Pentru numele lui Dumnezeu, e doar un nenorocit de part time.

Cumpără lunar FHM şi Cosmopolitan şi stau şi îşi citesc toată ziua una alteia articolele. Ni ce articol a scris Ţone. No hai să merem la Ţone pe blog, să comentăm. FHM cumpără de când au dat ăştia inel de pulă din ăla gratuit distribuit la promoţie odată cu revista.

Să vă faceţi o idee despre cam ce povestesc fetele ăstea dimineaţa la 9, când îşi beau cafelele:

“- A venit Andi pe la mine ieri. Şi a fost foarte ciudat. L-am supt şi când a terminat era să mă înec, a spermat foarte mult, nu ca deobicei. Oare a păţit ceva?

-Lasă-l tu în pace, înseamnă că şi-a luat mâna de pe pulă. Tavi mi-a cerut ieri să îl sug cu inelul de penis pe el.

-Şi l-ai supt?

-Da, dar numai după ce mi-a promis un masaj din ăla bun după, cu cremă de orhidee. Am aplicat metoda aia care am citit-o la Andreşan în FHM. Aia când i-o iau toată în gură, e greu, era să mă înec.”

Povestesc în general despre activităţile lor cele mai intime, mie mi-e ruşine să stau să le ascult, eu sunt adeptul principiului: ce se petrece în dormitor, rămâne în dormitor.

Odată le-am expus prinicipiul meu şi ele mi-au replicat toate în acelaşi glas:

“-O viaţă avem. Ş-o gaură-n cur!”