Povestea lui O

Se pare că totul în viaţă  începe cu O.

 

Foarte simplu. Nimic mai mult  Doar un O, apăsat undeva.

 

Îl caut, dar e în zadar… nimeni nu îl poate găsi. Nu voi afla nicodată cu ce începe viaţa.

 

După ce au studiat vreme de câteva secole, unii savanţi, printre care şi Francis Bacon, au presupus că viaţa ar fi apărut din neant, apariţia vieţii, fiind ceva spontan.

 

Un studiu de caz, ar putea să îl constituie lucrarea „The selfish gene”, lucrare a omului de ştiinţă contemporan, Richard Dawkins. Construită în principal pe scheletul teoriei evoluţionistului american, George Williams, cartea se bazează pe premisa, că atmosfera pământului ar fi conţinut în principal patru elemente, şi anume: dioxid de carbon, metan, amoniac şi apă. Din cauza acţiunii razelor solare şi a descărcărilor electrice, aceste elemente s-au combinat, rezultând aminoacizi, din care o parte s-au acumulat în oceane.

Concluzia, pe care evoluţionistul Dawkins o trage mai apoi, este că viaţa ar fi apărut accidental, prin formarea unei molecule, extraordinare, care avea abilitatea de a se reproduce. Aceste celule, odată formate s-au grupat laolaltă şi s-au grupat cu un înveliş protector(celule proteice).

 

Dezbătută îndelung, pe parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, această teorie a ajuns să fie combătută de majoritatea savanţilor contemporani, din cauza probabilităţii extrem de mici, ca faptele enunţate în teorie să prindă contur. În primul rând, nu avem cum să cunoaştem cu exactitate care era componenţa atmosferei pe pământ, cu aproximativ 3-4 miliarde de ani în urmă, când se presupune că a apărut viaţa. În al doilea rând, chiar şi pornind de la premisa lui Dawkins(condiţiile date), probabilitatea ca aminoacizii respectivi din oceane să supravieţuiască, e foarte mică. Apoi, cea în care aceştia, să se grupeze laolaltă şi să „fuzioneze” e şi mai mică.

 

Aşa că s-au emis alte teorii ştiinţifice cu privire la apariţia vieţii. Dawkins a emis în recenta sa carte, „The Ancestor’s Tale”, ipoteza autocatalizei. De asemnea se iau în calcul şi teoria lutului, emisă de Graham Smith sau modele precum cel al polifosfaţilor. Dar sunt doar teorii, premisele de la care pornesc sunt după umila mea părere, mai mult decât imaginare.

Până la urmă, cea mai plauzibilă teorie mi se pare acea, care susţine, cum că viaţa ar veni din spaţiu. Deşi unii suştin că viaţa care este expusă radiaţiilor cosmice, este sortită morţii, părerea mea este că, totuşi e probabil, cel puţin decât producerea vieţii prin sinteză, ca un meteorit sau o cometă să fi fost purtătoare a celulei reproducătoare(bine conservată în gheaţa din cometă, gehaţă care reflectă o mare parte din radiaţille nocive), despre care ne vorbeşte Dawkins. Acum nu vreau să se creadă că susţin faptul că în sistemul nostru solar ar exista un univers ce permite viaţa.

Teoria Creaţiei, e şi ea demnă de băgat în seamă. Vreau să vă anunţ, de la început, că nu fac parte dintre aceia, care cred că noi, oamenii ne-am trage din maimuţe, fie ele chiar şi antropoide.

 

Sunt ferm convins că peste vreo 200 de ani, oamenii de atunci, în caz că vor mai exista, vor râde amuzaţi când vor avea ca subiect de discuţie, teoria evoluţiei lui Darwin.

Ţinând cont de faptul, că nu cred într-o scară a evoluţiei, aşa cum este ea prezentată de bătrânul cu barbă, susţin că ar trebui studiate mai atent, izvoarele istorice care ne-au mai rămas din negura de la începutul civilizaţiei umanităţii. Mă refer în special la acele izvoare care conţin, după cum bine le place să spună savanţilor noştri moderni, „miturile creaţiei”. Multe dintre aceastea, cum ar fi cele: egiptene, sumeriene, chinezeşti, sunt foarte interesante. Însă cele mai interesante mi se par, cele iudaice şi sanscrite.