Uimitoarea poveste de dragoste între Gramo şi cele un milion şi una de clickuri
„Nu îţi expune total viaţa pe internet… nu vei face altceva decât să îi faci pe alţii să râdă de ea” Vechi proverb chinezesc
Povestea spusă aici îşi are începuturile în negurile timpului, pe vremea când Pătratroşu abia începuse crearea lumii pe care o cunoaştem noi astăzi.
La început a fost şi el un om normal, mânca, bea, râdea, cânta, dansa, pecum ceilalţi oameni.
Mai apoi, ceva s-a schimbat… lucruri care odată erau normale, au devenit deranjante. A început să fugă de realitate. A alergat mult, oprindu-se rar. Apa curgea şiroaie de pe fruntea lui, când se oprea să îşi tragă sufletul chinuit de rătăcirile lui prin lumea din care făcea parte. Mintea sa a început să scornească diverse ghicitori şi probleme de statistică cu cutii şi monede.
Cam tot pe atunci, pe vremea când alerga disperat, s-a împiedicat de ceva. S-a rostogolit de două ori peste cap. S-a întors. Obiectul de care se împiedicase, era o pisicuţă dungată. A luat-o în braţe. Era o piscuţă fără nume.Acum… o strângea în braţe. A izbucnit în lacrimi. Plângea amar.
Locul pe care a căzut l-a botezat scurt, Lumea lui Gramo, sau, fiind şi vorbitor de limbă internaţională: Gramo’s World. Treptat, gândurile sale au început să capete alt contur. Dezvoltase o personalitate multiplă. Cam pe atunci a spus următoarele:
„Gramo nu exista. E un personaj virtual. Exista, in schimb, doua persoane reale - Gigi si Ramona. Mai pe scurt, G si Ramo. Mai simplu, Gramo”
Să îţi vină să plângi, nu alta… dar să vedem ce ne mai spune virtualul izvor de înţelepciune Gramo:
Această cugetare se bazează pe una dintre punctele forte ale lui Gramo, şi anume exprimarea. Eu ştiam că românii au produs un substantiv comun pentru Xerox şi Adidas, dar dacă domnul Gramo ţine să mă contrazică, nu am ce să îi fac.
Partea amuzantă e că nu i-a fost de ajuns… şi-a mai făcut şi republică. Şi nu orice fel de republică. Una în care forma de organizare a statului este, din ce se poate înţelege din limbajul său ambiguu, un pacifism anarhic. Cu toate acestea, anarhia, numai o formă de guvernare nu este, după insistă să ne spună Gramo:
„In ciuda denumirii de “republica”, forma de guvernare din Republica Gramo este anarhia.”
Chiar dacă încă nu au un imn şi o sărbătoare naţională, au drapel, culorile Argentinei şi o stemă care reprezintă nici mai mult, nici mai puţin, decât o „masina de spalat manual ciorapi”.
Emoţionant pentru majoritatea cititorilor pe care îi are, este faptul că hermafroditul Gramo, a devenit tată. Rezultatul: Gramo-kid. Cine este Gramo-kid, vă întrebaţi?! Este o dovadă în plus că în România centrele pentru protecţia copilului consumă în van banii statului. Este un mic neferict, expus pe tarabă, de câtre un hermafrodit nemilos, care se cheamă părintele lui, în speranţa că acesta îi va aduce rating în plus.
Aceaşi soartă o are şi biata pisică fără nume, pisica în faţa căreia Gramo, ar trebui să fie recunoscător, pentru inspiraţia oferită blogului său.
Gramo are şi o amantă… Vio. Intelectuală şi ea, adică cititoare de cărţi şi mâncătoare de seminţe. Vio are obiceiul de a face poze la toate obiectele şi coltoanele din casa ei, pe care, mai apoi şi le pune pe blog. Din când în când mai şi scrie, scrie însemnând pentru ea, a apăsa cu disperare, asemeni lui Gramo-kid pe clăpanele de la tastatură, în speranţa că poate-poate va ieşi ceva. Scrie într-un fel de engleză română(oathievăr) şi cu toate că e mai evoluată decât Gramo, în sensul că foloseşte diacriticile, are o oroare faţă de caracterul â(Â, î din a). Ce iese, când se pune să scrie, vă voi arăta mai jos, transcriind integral un post al domnişoarei, oricum nu scrie ea deobicei posturi kilometrice:
„Vis mega sinsitru şi straniu(nu vă băgaţi dacă staţi prost cu nervii)
Se făcea că o vară de-a mea (n-am recunoscut-o) avea un copil şi ori îi murise al doilea copil la naştere, ori cel pe care-l avea. Şi eram la înmormîntare, unde era şi bunică-mea (care a murit pe un 22 februarie dacă nu mă înşel) şi vară-mea se hotărîse să se omoare şi ea.
Minunat pînă aici.
În mormînt a presărat două pungi diferite de m&m’s, iar din a treia a ieşit un fel de praf ciocolatiu, care era cenuşa.
Aş dori să mă dezabonez de la visele mele, da nu ştiu unde să dau unsubscribe.”
Aproape naiv, aţi fi zis, însă „mâţa blândă zgârie rău”. Putem constata asta citind comentariile:
Ce zice anonim:
„o viata sexuala te scapa si de visurile astea si de nevoia sa scrii pe blog :))”.
Ce răspunde Vioreaua noastră:
„băi anonim, deduc că eşti gagică, fincă nu te şi oferi să mă şi fuţi. mersi mult pentru gînduri.
te-ai gîndit vreo clipă că se poate întoarce şi aşa: o viaţă sexuală te scapă de nevoia de-a citi bloguri şi de-a lăsa comentarii?
în altă ordine de idei, eram chiar ofilită, şi asta nu ţi-o zic ţie personal, băi anonim, o fac pentru ceilalţi care poate mai ajung pe aici şi au o idee bună pentru mine.”
Acum înţeleg de ce o vrea Gramo… când se enervează uită de faptul că una dintre regulile nescrise ale blogosferei, spune că nu ai voie să răspunzi, în calitate de gazdă al blogului, folosind cuvinte obscene, mai ales dacă cel care te-a provocat, nu a folosit.
Dar de ajuns cu introducerea în gramo-microunivers. Să trecem la o mică gramo-analiză.
…
Gramo-ariciul e după cum am mai scris, un izvor de înţelepciune. Hermafroditul nostru, împreună cu pisica fără nume şi Gramo-kidul se plictisesc teribil prin mica lor căscioară. Şi când se satură de lamentări ’ntelectuale, mai scapără câte un articol de genul celui pe care îl vom dezbate astăzi.
Articolul se numeşte „Chestii enervante la comentatorii de pe blog” şi îl găsiţi aici.
Gramo ăsta stă toată ziua pe net. Get a life dear Gramo! În primul rînd chinui the romanian limbă, într-un hal fără de hal. De trei zile încoa’ citesc blogul tău, ca să pot să scriu articolul acesta. Nu am aflat absolut nici o informaţie, care să îmi folosească la ceva. Nici ceva amuzant. Blogul tău, chiar e un blog inutil, singurul lucru bun pe care l-am observat citindu-l, e că generează o stare de confort cititorului, stare dată probabil de faptul că nu te legi decât de unii dintre comentatori, ceilalţi probabil simţindu-se în siguranţă pe hotarul tău. Cât despre comentariile la cărţile pe care le-ai citit, îs useless, după cum îţi place ţie să zici. Nu mă mir că ai atâţia cititori, că doar asta ştie românul să facă cel mai bine şi ce îţi place ţie cel mai mult. Să piardă vremea şi să nu producă nimic. Get a life Gramo! Produ şi tu ceva pentru ţara asta, dacă tot o critici! Nu te-ai săturat să îi just stâlceşti the language, de atâta timp de când o faci?!
E cunoscută relaţia de profundă gramo-dragoste, apreciere reciprocă, gramo-admiraţie emoţională, desfăsurată între Gramo şi domnişoara Raluca Enescu Hippie, primul secretar al Republicii Gramo.
Raluca Hippie, posesoare al unui blog pe care sper eu să îl vizitaţi, e o scumpete de fată dulce din Bucureşti, care zic eu, ar putea participa cu succes la „Fata de la Blog”, categorie recent apărută pe blogul balaurului.
Ce gafă face Gramo… el nu suportă:
Aici, dacă ar fi fost oameni normali într-o republică normală, Raluca Hippie ar fi trebuit să îl înjure de mamă şi de tată pe gramo-kid şi să nu îi mai citească în veci. Dar nu, totul a funcţionat după principul mitic: „tu mă faci prost, eu te ling în cur”. Aşa că domnişoara Hippie spunea(după cum se zice pe blogspot):
„lipitorii de etichete…hmmm…sper ca nu ma incadrez si eu in categoria asta pentru ca semnez “hippie”…”
Doamne fer’, dragă prim gramo-cititoare, cum poţi să crezi una ca asta?! Au pomenit ei ceva despre hippie?! Doar, hippie nu este p etichetă, ci un mod de viaţă. Lăsându-se aşteptat, într-un târziu a sosit şi gramo-răspunsul, care suna cam aşa:
Adică: îţi zic că eşti prost, dar dacă şi tu zici că eşti prost, nu mai eşti prost, fiind că ştii că eşti prost. Doamne… de m-aş purta eu aşa cu cititorii mei, ce s-ar întâmpla?! Cred că mi-aş pierde cititorii instant. Dar slavă Domnului, nu e asta poblema de căpătâi a lui Gramo… la cele 1 milion de clickuri, are de unde alege.
Ciudat e faptul că şi Gramo, îşi pune o etichetă, adică pe cea de gramo. Ba încă, şi culmea neobrăzării o lipeşte şi altora: „un gramo este cineva care vede lumea si care are, in mare, aceleasi opinii ca si Gramo”. Deci Gramo e enervat de Gramo?! Ce să mai înţelegem? Ah, da… dacă nu îşi găsea vocaţia de jurnalist, probabil i s-ar fi potrivit foarte bine mantia preoţiei, doar de aceea este atât de apreciat de blogeri, precum preot Picioruş Dorin. Adică predică lupule încă 5 minute despre cum nu trebuie să bem vin, că poate până atunci îţi trece mahmureala.
The cherry on the tort este scrierea şi utilizarea corectă a limbii române. Raluca Hippie a muşcat veninoasă mâna ce o hrănise până atunci cu clikuri… şi, din cauză că i-a fost lipit pe funduleţul ei un acţibild pe care scria hippie, a aruncat pe scena dezbaterilor ştiinţifico-grămeşti mărul discordiei, “sa fie scris corect romaneste, altfel face o impresie deplorabila”.
Anyway, Gramo, a dat un answer, care face toţi money:” la partea cu scrisul corect in lb romana nu ne bagam, dar poate ar merita o discutie separata…”.
Bă nesimţiţilor şi bă a-GRAMO-aţilor, care parte din voi, pisica, Ramona, kidu’ sau Gigi a venit cu răspunsul ăsta de briliant? O să vă amuze mai târziu?!
Concluzia mea după 3 zile de citit aberaţiile acestor paraziţi ai vieţii sociale?! Sunt un fel de “băieţii de la bloc”, ajunşi acum la maturitate, cu precizarea că au şi o diplomă, primită după vreo 4 ani de şcoală superioară. Doar dimplomă, nu şi şcoală. Lipsa de bun simţ şi educaţie, combinată cu vizionarea în exces a “reality-show-urilor” autohtone, cu precădere, cele cu Urinel Columbeanu şi Monica Gabor, i-a condos la popularizarea odraslei lor pe internet.
Nu ar fi cazul să îmi bag eu nasul în treburile altora, dar când văd asemnea cazuri de părinţi iresponsabili, care în loc să îşi vadă de treburi şi să îşi îngrijească odrasla, satu toată ziua pe second-life-uri şi pe bloguri. Măcar de ar aduce informaţii sau ceva nou, pentru că pur şi simplu, din vreo o sută de posturi de a lor, vreo trei sunt cât de cât interesante.
Trecând peste micul lor joc de-a personalitatea multiplă, singurul lucru care îmi vine în minte când privesc acel blog, este similaritatea între manelele la început de drum(când nimeni nu le contesta) şi Gramo.
Gramo e o manea. Are success. Lumea o fredonează. Stâlceşte limba română. Nu spune nimic, decât clişee. Nu aduce nimic nou, e doar vorbărie goală. Doar că manelele au un mare atu faţă de Gramo, umorul. De ceea ce scrie Gramo, cred că ar râde doar vreun intelectual care a stat închis vreme de nouă ani într-o cameră pustie.
Salve de tun şi triste onoruri pentru descendenţa întru posteritate a maestrului Sanepid
Cu durere în suflet şi lacrimi în ochi, anunţ trecerea în nefiinţă a preţuitului blog, ce aparţinea cândva maestrului Sanepid(care se afla în acest loc).
Fie-i bit-ţărîna uşoară!
Sper că nu am contribuit cu nimic la trecrea în nefiinţă a maestrului, deoarece, eu consider că orice om are dreptul la orice părere. Chiar dacă divina concepţie despe viaţă a regretatului maestru se bătea cap în cap cu concepţia mea, fapt despre care am scris AICI, acest lucru nu înseamnă implicit că eu îmi doream coborărea în neant a iluminatului său blog.
Promit să revin în curând cu o poveste despre gramo-dragoste, care se va încadra în aceaşi categorie, precum acest post, chiar dacă ea va supăra multă lume.
Poveste de dinainte de Crăciun
Nu ştiu voi cum sunteţi, însă eu când vin sărbătorile de iarnă, plec acasă.
Vineri m-am trezit dimineaţa, am făcut un pic de ordine pe unde stau eu în Cluj şi terminând, cam prin jurul orei 14:30, am plecat să stau la ocazie. Ocazie spre acasă.
M-am dus pe undeva unde eram singur, undeva după cârdul de autostopişti… mi-am scos pancarda, o coală ministerială, scrisă cu marker negru.
Şi am stat vreo 10-15 minute, până când îmi semnalizează o ambulanţă că opreşte să mă ia. Am mai auzit de la alţii că au mers cu ambluanţa la ocazie, aşa că nu mi s-a părut nimic dubios.
Soferul era un ins foarte treabă, de vărstă mijlocie. Din păcate, nu a folosit sirena şi girofarul pe parcursul drumului, decât într-o intersecţie aglomerată. Deh, nu era în misiune.
Şi am mers. Am povestit. Am ascultat. La un momendat am avut nişte dezbateri, care ar face-o invidioasă până şi pe Ellaida, cunoscută pentru calitatea dezbaterilor de pe blogul ei. Discutam despre starea spitalelor româneşti, măsurile de reformă luate de actualul ministru al sânătăţii. Am bârfit nişte doctori. Apoi, am bârfit nişte pacienţi. Şi maşinuţa gonea pe drumurile frumoasei noastre patrii, pe care iarna mi-o prezenta, într-o frumoasă lumină nouă. Lumină albă, de pe care nu îmi puteam dezlipi ochii.
Radioul era pornit pe Europa FM, „Drum cu prioritate” sau cum îi zice. La un momendat când ne aflam într-o zonă muntoasă şi priveam pe marginea drumului înzăpezit ramurile acoperite cu ceva alb(probabil chiciură), ale copacilor, la radio a început un „Sculaţi gazde, nu dormiţi”, cântată de un cor de copii. Involuntar mi-au curs vreo două lacrimi. Era prima colindă pe care o auzeam, cu ocazia acestor sărbători.
Apoi iar discuţii, radio, peisaje de iarnă.
Nu pot să nu îl citez pe domn’ sofer, care a fost destul de amabil, încât să mă transporte pe acest drum în cursul zilei de ieri: „…eu, ca sofer de ambulanţă cunosc foarte bine nivelul de trai din România, unii sunt atâta de bogaţi, încât nu poţi intra la ei în casă de teamă să nu mudăreşti sau să strici ceva, iar la alţii nu poţi intra din cauza mizeriei şi a sărăciei care te întâmpină…”.
Apoi, după o scurtă escală, am ajuns acasă.
Uitasem că am unii vecini care aduc a vecinii Mirandolinei(cunoscută în „blogland” pentru poveştile despre minunatele isprăvi ale vecinilor ei), aşa că m-am decis din reflex să-mi verific căsuţa poştală. Lângă căsuţele poştale se află un spaţiu gol, un fel de gaură parlelipipedică în perete. În acea gaură cineva, probabil un vecin binedispus de pe urma sintezei unor substanţe cirotice cu lichidele din stomacul său, depozitase acolo partea de sus de la un indicator rutier care indica o trecere pietonală. Acel albastru fusese stropit, după cum totuşi se vedea, în ciuda iluminării precare din incinta imobilului în care locuiesc acasă, cu un lichid de culoare galbenă, care mirosea puternic a acid uric.
I-am revăzut pe ai mei. Apoi am montat diverse electrocasnice achiziţionate recent de a mei, prin casă.
În dimineaţa zilei de astăzi a avut loc maratonul cumpărăturilor de sărbători. Noi am optat pentru Real. Inspirată alegere dacă e să ţinem cont de sloganul lor, „Moş Crăciun e Real”. Aglomeraţie, coadă mare, preţuri mici… un cocktail aproape perfect. Ieşim. Încărcăm portbagajul.
Bătrâna Dacie 1310, posesoare a unui motor cu injecţie porneşte vânjos sub comanda mea. Şi se opreşte rapid, mai apoi. Ce mai, aglomeraţie mare şi pe şosele.
Mai spre seară a ajuns şi frate-meu acasă. Revedere. Bucurie mare. Din nou, montat de electrocasnice.
A venit şi seara… eu scriu postul ăsta. Îl voi posta şi mă pun pe un film(documentar). Vă doresc sărbători fericite, şi ce vă doriţi voi să prindă contur. Dar numai lucrurile pe care le consider eu bune.
Oh, uitasem… mâine voi împodobi bradul.
Povestea lui O
Se pare că totul în viaţă începe cu O.
Foarte simplu. Nimic mai mult Doar un O, apăsat undeva.
Îl caut, dar e în zadar… nimeni nu îl poate găsi. Nu voi afla nicodată cu ce începe viaţa.
După ce au studiat vreme de câteva secole, unii savanţi, printre care şi Francis Bacon, au presupus că viaţa ar fi apărut din neant, apariţia vieţii, fiind ceva spontan.
Un studiu de caz, ar putea să îl constituie lucrarea „The selfish gene”, lucrare a omului de ştiinţă contemporan, Richard Dawkins. Construită în principal pe scheletul teoriei evoluţionistului american, George Williams, cartea se bazează pe premisa, că atmosfera pământului ar fi conţinut în principal patru elemente, şi anume: dioxid de carbon, metan, amoniac şi apă. Din cauza acţiunii razelor solare şi a descărcărilor electrice, aceste elemente s-au combinat, rezultând aminoacizi, din care o parte s-au acumulat în oceane.
Concluzia, pe care evoluţionistul Dawkins o trage mai apoi, este că viaţa ar fi apărut accidental, prin formarea unei molecule, extraordinare, care avea abilitatea de a se reproduce. Aceste celule, odată formate s-au grupat laolaltă şi s-au grupat cu un înveliş protector(celule proteice).
Dezbătută îndelung, pe parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, această teorie a ajuns să fie combătută de majoritatea savanţilor contemporani, din cauza probabilităţii extrem de mici, ca faptele enunţate în teorie să prindă contur. În primul rând, nu avem cum să cunoaştem cu exactitate care era componenţa atmosferei pe pământ, cu aproximativ 3-4 miliarde de ani în urmă, când se presupune că a apărut viaţa. În al doilea rând, chiar şi pornind de la premisa lui Dawkins(condiţiile date), probabilitatea ca aminoacizii respectivi din oceane să supravieţuiască, e foarte mică. Apoi, cea în care aceştia, să se grupeze laolaltă şi să „fuzioneze” e şi mai mică.
Aşa că s-au emis alte teorii ştiinţifice cu privire la apariţia vieţii. Dawkins a emis în recenta sa carte, „The Ancestor’s Tale”, ipoteza autocatalizei. De asemnea se iau în calcul şi teoria lutului, emisă de Graham Smith sau modele precum cel al polifosfaţilor. Dar sunt doar teorii, premisele de la care pornesc sunt după umila mea părere, mai mult decât imaginare.
Până la urmă, cea mai plauzibilă teorie mi se pare acea, care susţine, cum că viaţa ar veni din spaţiu. Deşi unii suştin că viaţa care este expusă radiaţiilor cosmice, este sortită morţii, părerea mea este că, totuşi e probabil, cel puţin decât producerea vieţii prin sinteză, ca un meteorit sau o cometă să fi fost purtătoare a celulei reproducătoare(bine conservată în gheaţa din cometă, gehaţă care reflectă o mare parte din radiaţille nocive), despre care ne vorbeşte Dawkins. Acum nu vreau să se creadă că susţin faptul că în sistemul nostru solar ar exista un univers ce permite viaţa.
Teoria Creaţiei, e şi ea demnă de băgat în seamă. Vreau să vă anunţ, de la început, că nu fac parte dintre aceia, care cred că noi, oamenii ne-am trage din maimuţe, fie ele chiar şi antropoide.
Sunt ferm convins că peste vreo 200 de ani, oamenii de atunci, în caz că vor mai exista, vor râde amuzaţi când vor avea ca subiect de discuţie, teoria evoluţiei lui Darwin.
Ţinând cont de faptul, că nu cred într-o scară a evoluţiei, aşa cum este ea prezentată de bătrânul cu barbă, susţin că ar trebui studiate mai atent, izvoarele istorice care ne-au mai rămas din negura de la începutul civilizaţiei umanităţii. Mă refer în special la acele izvoare care conţin, după cum bine le place să spună savanţilor noştri moderni, „miturile creaţiei”. Multe dintre aceastea, cum ar fi cele: egiptene, sumeriene, chinezeşti, sunt foarte interesante. Însă cele mai interesante mi se par, cele iudaice şi sanscrite.
Pedeapsa
Pedeapsa
Alt acoperiş.
Altă casă,
altă masă,
altă carte,
alt nisip.
alte cuvinte,
mă lovesc din ce în ce mai mult.
nu mai ştiu pe care să le ascult.
altă poveste.
altă fată,
alt parfum,
alta ogindă,
alt miraj.
Telefonul
Telefonul
astept telefonul tău,
tot îl aştept,şi el nu vine.
tocmai am fost
întrebat de un prieten:
de ce stau cu telefonul
în mână,
de doua ore?
încep să cred,
că ne-am despărţit.
dar mai aştept,
încă cinşpe minute,
şi dacă nu vine,
ne-am despărţit de tot.
Amsterdam or New Amsterdam?
Desigur, oricare din variante nu va fi cea finală… deci mai exact ar suna: Utrecht sau careva sătuc de prin coastele Americii?
Parcă îmi sună si acum în cap piesa celor de Travis, numită The New Amsterdam. Da, da… stranger in the moonlight. Să dai Central Park şi alte activităţi, pe… Europa?!
Să dai zborul acela de o jumătate de zi peste Atlantic pe un drum cu maşina(cel mai probabil) în Olanda? Să dai NFL pe Soccer?!
Jumătate din deţinătorii de bloguri(ai nosştri), oameni muncitori(ha-ha-ha), mi-ar spune să rămân în România şi să încerc ceva pe termen lung. Da, e adevărat, recunosc… aş lucra la BCR, BRD, BT sau altă frumoasă din domeniu. Aş face chiar şi practică o lună, cu posibilitate de angajare. Dar… dar, într-un un an fără specilaizare ajung la o leafă de 13 milioane net, cu bonuri de masă. Da… e mult, dar…
Vreau să văd Olanda. Vreau să văd Olanda, dar nu ca un intelectual în vacanţă. Vreau să fiu parte din Olanda ca lucrător necalificat, ca un om, care spală nişte vase într-un restaurant pentru 10 pe oră(plus baciş) Îmi ajunge.
Nu vreau să fiu intelectual pe timp de vară. Nu vreau să îmi spăl creierii ajutând ca producţia lor să fie mai competitivă, decât este. Nu vreau să îmi obosesc mintea acolo. Vreau doar să spăl nişte vase. Se opune cineva?!
În trei luni, leafa îmi va ajunge să îmi iau haine. Să îmi iau laptop apple. Poate, să îmi iau şi un iphone. Poate, să îmi iau un profesional Nikon sau Canon.
Decât să plec în State şi să urle la mine: „romanian motherfucker”, mai bine mă duc în Olanda, unde cică, românii sunt priviţi chiar bine(nu ca şi în Italia).
Dacă vreţi să vă convingeţi cum ne privesc americanii, pe noi europenii, din Europa de est, doar vizionaţi Hostel-urile, atât 1, cât şi 2. Sau Eurotrip(care vă e mai la îndemână).
Să mâ duc 3 zile în Central Park ca apoi 3 luni să îşi bată joc de mine un ţăran american, din ăla îmbrăcat în blugi, care habar nu are cum să îmbrace nişte haine, dar în schimb se pricepe foarte bine să persecute europenii din Europa de est? No thanks! Mai bine, Olanda. Oricum, tot engleză se vorbeşte şi pe acolo.
Voi ce ziceţi?
Pierdut
Pierdut
Unde sunt eu?
m-am pierdut,
pe mine.
degeaba mă caut,
că nu mă gasesc,
niciunde.
am dat anunţ în ziar,
am fost şi la poliţie,
am fost, dar în zadar,
pentru că nimeni,
nu a auzit nimic de mine.
cică am auzit apoi,
de la un bătrân,
ce boscheta in piaţă,
că aş fi fugit,
în ţări mai senine,
căutându-mi,
zile mai bune.
Old Johnnie
Poza aceasta îmi place în mod deosebit. După părerea mea, e una dintre cele mai reuşite poze a lui Holy. Am comprimat-o puţin(de la 17 mega la 1,5 mega), însă dacă o veţi deschide veţi observa claritatea ei, chiar dacă am scăzut rezoluţia.
Această poză este o poveste despre un prieten de al nostru, atât al meu, cât şi al artistului. Un prieten mai special, care e cu noi, doar atunci când unul dintre noi are bani. În restul timpului, pleacă de lângă noi. Dar nu avem de ce să ne supărăm pe el pentru că, atunci când avem bani, el revine şi ne simţim bine împreună
Copacul dragostei noastre
Copacul dragostei noastre
Draga mea,
îţi mai amintesti,
de copacul,
sub care,
ne-am întâlnit,
şi ne-am sărutat,
prima dată?
ştiu că ne-am despărţit,
demult,
dar am vrut să îţi
spun,
că au venit azi,
nişte tipi de la salubris
să îl taie.
i-am întrebat de ce?
şi mi-au răspuns sec,
că au primit ordin,
de la primărie.
Dilema now!
