Problema de rezolvat

Aproape zilnic, cineva caută informaţii despre Ratuc şi intră pe blogul meu. Deci Ratuc, are căutare. M-am decis să le dau şi acestor păcătoşi o sansă. Aşa că articolul următor e dedicat Regiei Autonome de Transport Uraban de Călători(şi între noi fie vorba, şi bagaje).

Mai întâi, pentru a îi mulţumi pe cei care caută în draci ratuc, o să postez câteva informaţii căutate cu disperare din căte se pare. Cei care nu vă aflaţi aici din motive de căutare ratuc, puteţi sări peste acest paragraf. Iar restul, în primul rând, intraţi aici, şi veţi putea viziona harta Ratuc. Nu, nu este pop-up, o să vă convingeţi dacă ţineţi un pic mouse cursor-ul deasupra linkului. Aici aveţi liniile şi programele pe liniile principale. Bănuiesc că o să vă descurcaţi şi o să apăsaţi pe cea care trebuie. Tarifele la bilete şi abonamente ar fi trebuit să le găsiţi aici, dar ratuc nu şi-a făcut temele. Nu am să fac teoria chibritului cu abonamentele, însă un bilet de 2 călătorii costă 2,6 RON. Vă sfătuiesc să mergeţi personal la un ghişeu şi să întrebaţi de tipul de abonament care vă trebuie. Sunt sigur că o să vi se acorde acolo, toate informaţiile necesare. Aici aveţi şi un program al ghişeelor, care însă e în format document, aşa că va trebui să îl deschideţi sau să îl salvaţi.

În iarna aceasta, pe care o iubesc atât de mult, încât mă gândesc la o emigrare în ţări mai calde, am nişte îndatorii sociale, astfel că trebuie să mă trezesc, cam pe când se crapă de ziuă. După o masă mai mult sumară, decât masă, mă îmbrac cât pot de bine şi cum nu sunt stăpânul inelelor, alerg cu disperare să prind cel mai puţin întârziat tramvai, care are ghinionul să treacă pe lângă mine.

Mă urc în el… asta, desigur, dacă îmi permit indivizii aceia care se postează în faţa uşilor, nerealizând că mai e o staţie, până la staţia unde vor ei să coboare. Odată urcat, apuc zdravăm bara aceea, făcută din minerale feroase, care are febleţea de a se răci mai ceva decât apa de la robinet. Pe parcursul „drumeţiei” simt cum îmi îngheaţă mâna. Totuşi e bine, pentru că nu sar dintr-o parte în alta, precum alţi călători a căror deliciu matinal îl constituie aplicarea de coate şi alte articulaţii, tovarăşilor de suferinţă aflaţi în mijloacele de transport în comun.

Când mă satur să privesc pe geam peisajul îngeţat, îmi întorc privirea spre pasagerii care au ghinionul de a cădea în acelaşi tramvai cu mine şi încep, după cum bine spune o prietenă de a mea, să îmi imaginez vieţile lor.

Pe lânga acest lucru, cred că până şi Andreea Raicu ar avea ce observa în aceste mijloace de transport. În sensul, că moda e prezentă şi aici… ah, sublimul fashion. Ce e la modă acum în Cluj, vă întrebaţi?! Înafara de Vintage, prezent, cam peste tot… dar mai ales pe sepci, se poartă sepcile acelea cu bască şi cu tot feluri de modele aurite(predominant steluţe). Eh, aşa e moda acum. Doar am aflat şi eu pe la unul din Stone Creek-urile din oraş, când salivam disperat după un model de pantaloni pe tweed, Pepe Jeans, cotaţi la 318 RON din câte îmi amintesc. Băiatul care lucra acolo a fost foarte amabil şi mi-a prezentat colecţia nouă într-o revistă. Totuşi, am să aştept reducerile de primăvară înainte de a îi achiziţiona.

Predomină oamenii muncii. Apoi şcolarii. Studenţii, nu se prea trezesc aşa devreme. Oamenii, înafară de majoriatea şcolarilor, arată foarte trişti, unii chiar întunecaţi la privire. Unii sunt nemâncaţi, nespălaţi. Şi tocmai aceia se înghesuie în mine, şi purtând conversaţii active, îmi suflă chiar în nas. Odată coborât din tramvai, alerg la schimbul cu busul. Aglomeraţie, aglomeraţie, moşi alunecând, aglomeraţie.

Partea faină în Cluj, e spre deosebire de capitala din sud, că soferii mijloacelor de transport în comun sunt, de obicei amabili şi mai deschid o uşă când constată că alergi disperat după autobus. De asemena şi călătorii, nu fac semne obscene spre mijlocul de transport, chiar dacă constată că acesta a plecat chiar de sub nasul lor. Nu prea alerg eu după autobus, dar… în timp ce aştept, observ o grămadă de asemenea situaţii, şi find un mare iubitor al filmelor hollywood-iene, iubesc happy-end-urile. Dar, vorba aceea, „după femei şi autobuse să nu alergi niciodată”.

Prind şi bus-ul, urcând înghesuit, printre multitudinea de şcolari ce îmi ajung până la curea. Privindu-i pe aceştia nu pot să nu constat ultima găselniţă a şcolilor, administrate de statul român. Se cere, din câte observ, purtarea unui badge(insignă), care să arate numele liceului sau şcoli din care individul purtător face parte. Nu spun că e un lucru rău, însă eu aş face un mare scandal înainte să îmi găuresc adidas-ul cu aşaceva.

Autobusul o ia la goană, cu accelerări şi frânări bruşte, care constituie deliciul copilaşilor din clase primare. O doamnă în vărstă, aflată în picioare, nemulţumită de atitudinea copilelor care se tot împing în ea:

„-Ioi, suntieţi fiete, dragiele miele, ce vă tăt împinjeţi aşe?!”

La care una dintre tinerele domnişoare luă cuvântul:

„-No, că nu tie mai împinje tu gorilă!”

Conversaţia îmi smulge involuntar un zâmbet. Însă, cum urmează staţia la care cobor, încep să urmăresc mişcările din autobus pentru a găsi culoarul prin care să mă strecor.

Urmează o zi, care poate fi normală, rea, nefastă, bună sau chiar excelentă. Însă, începe întodeauna la fel.

La întoarcere, nu se modifică nimic, doar că acum este un pic mai cald. Moşii nu mai alunecă. De fapt s-au rărit. Acum predomină cei de vârste mijlocii şi studenţii. Ah, şi intervine în scenă, un lucru mai nou pentru Cluj, dar vechi şi cunoscut în sud. Apar digeii. De obicei mai negricioşi, cu sensul, de mai bronzaţi, aceştia ne desfată auzul cu melodii, ce predomină de la house, la autohtonele manele, difuzate pe loud-speakul telefoanelor pe care le au în dotare. Până la urmă, e o treabă bună, dacă priveşti din punctul de vedere că Ratuc nu mai are nevoie să cheltuie bani pe instalaţii de sonorizare, iar băieţaşii(nu am văzut încă fete, dar am auzit că în sud sunt) care îşi fac de lucru cu aceste practici, capătă experienţa atât de necesară pentru angajarea ca DJ la unul din posturile de radio, care îşi au sediul în localitate.

Când mă dau jos, din mijlocul de transport, două autoturisme a căror numere nu le-am putut citi din cauza vitezei, ştiau parcă că urmează să îmi spăl hainele şi au avut grijă să îmi reamintească, stropindu-mă din cap până în picioare, împreună cu complicele lor, o baltă care tocmai se topise, în razele îngheţate, ale soarelui.

Dar, am ajuns… mă refugiez la căldură, în faţa calculatorului şi în timp ce se încălzeşte masa şi se dezgheaţă carnea, ce am pus-o la dezgheţat, vă aştern această poveste. Şi să nu uit să închei, că doar, după cum bine spunea doamna învăţătoare, încheierea este sfârşitul compunerii(ştia statul ce ştia când îi plătea pe aceşti oameni):

Mulţumim conducătorului nostru iubit şi partidului, pentru minunatele condiţii de trai şi de muncă oferite!