Problema de rezolvat

Trebuie să îmi fac şi eu abonament pe mijloacele de transport în comun, că doar nu pot să sfidez legile scumpei noastre ţărişoare prea mult timp. Aşa că trebuie să îndur birocraţia de pe Memorandum(stradă din centrul municipiului Cluj Napoca), aşteptând cuminte la coadă. La fel ca şi mine aşteptau în faţa mea două feţişcane, puştoiace, liceence, cum vreţi voi să le spuneţi, că mie mi-e totuna.

Şi se făcu, cum nu se făcu, că deşi cădea o ploaie măruntă şi deasă, din aia ca la Plevna şi Griviţa(pentru cunoscători), fetele noastre discutau destul de aprins. Atât de aprins, încât am luat şi eu fără să vreau parte cu urechile la conversaţia lor.

Întâi să vi le descriu. Erau două liceence simpatice. Una era mai dolofană de felul ei, însă asta nu face că dacă ar slăbi nu ar putea fi frumoasă. Cealaltă, vezi, colega, era slăbuţă, băieţoasă, cu o fizionomie foarte drăguţă. Fetele probabil erau prin clasa a XI-a sau ceva în genul, nu ştiu sigur şi nici nu vreau să aflu.

„-Ascultă tu, eram cu Mihai ieri seară şi a fost foarte fain!

-Zău tu, no nu mai spune… şi ce aţi făcut?

-Apoi am fost la platou… în sfârşit!

-Şi cum a fost?

-Am prins ceva experienţă, tu! Trebuie să mergi şi tu la platou cu cineva!”

Deşi ştiu că nu este frumos, ascultam foarte concetrat discuţia lor. Ei, ce să îi faci, dacă vorbeau aşa de tare, încât auzea toată coada. Însă acum vine partea intersantă:

„-Şi când m-am întors de la platou a apărut dobitoaca aia de Cristina, care a început să se tot bage în seamă!

-Şi ce ai făcut?

-Ce să fac, tot mă saluta, se tot băga în mine, m-am făcut că nici nu e acolo, nu am băgat-o în seamă de loc…(după o pauză, de meditare, cred, un pic cam lungă, slăbuţa noastră spuse cu voce tare:) îţi dai sema tu, ieri toată ziua m-am jucat la calculator! E ca un drog Warcraft asta, odată ce ai dat de el nu mai scapi. Nici tu mâncare, sete, nimic!

-Asa e…

-Şi zic, l-am prins pe Mihai ieri în curu’ gol, i-am dat una si, nush cum i-am prins-o că a murit direct.

-Ai mult la agility. îl ştiu pe Radu. El şi pus toate punctele la agility şi strength. Să vezi ce damage are!”
…

Discuţia continua, în vreme ce eu reflectam la situaţia în care a ajuns tineretul din zilele cotidiene. Şi pe mine, recunosc, mai ales acum câţiva ani mă prindeau dimineţile pe ladder-uri, sau anul trecut veneau prietenii la mine în camera de cămin şi se puneau între mine şi monitor, rugându-mă să las dracului, Fifa 2007, care era pe atunci şi să merg cu ei prin vreun “club” din micuţul şi monotonul oraş.

Obsesia gaming-ului mă bântuie. Chiar şi acum pe vremea asta mohorâtă, am început campania de la Heroes-ul nou şi aştept weekend-ul pentru o serie de multiplayer de Fifa 2008 şi eventual un Civilization Beyond the Sword party. Pentru cei care nu înţelegeţi ce am început să aberez prin ultimele pragrafe, spre fericirea voastră, nu are nici un rost să vă explic. Gaming-ul e ca un drog, odată ce l-ai prins, nu mai ai prea ai sanse să scapi. Dar despre asta vă voi vorbi altădată.

Ce vreau eu să subliniez este cazul celor două fetiţe. Nu erau urâte, puteau să umble plin cluburi, să îşi găsesască ceva ştruţi(pokemoni, fazani) şi să piardă ziua, noaptea şi virginitatea cu ei. Însă nu au ales să facă acest lucru(da, ştiu că sună ca în Trainspotting). Au ales să se joace pe calculator, cu Mihai şi Radu, World of Warcraft, massive multiplayer-ul de la Blizzard. Dacă e bine sau nu, timpul ne-o va spune. Sunt curios ce se va întâmpla când va ajunge ajunge pe piaţa muncii această generaţie, la care creativitatea îi este substanţial redusă de rutina jocurilor pe care le joacă şi în care se ‘cufundă zi şi noapte. Cine ştie… poate peste 20 de ani, preşedintele României, nu va mai fi un marinar, ci unul din posesorii celor mai bune caractere de warlock pe MMORPG-ul aflat la modă atunci. Să sperăm totuşi că nu.