Problema de rezolvat

Holy:„Omul modern, care se preocupă de infăţisare şi aspectul exterior, dar pe interior, nu realizează că nu are materie, ci e gol”.

Această nouă categorie, apărută peste noapte noapte pe blogul meu, îşi datorează apariţia unui ghinion. Nu este al meu, ci a lui Holy. Ghinionul pe care îl are, prin faptul că trebuie să îmi fie prieten.

Am văzut destul de multe bloguri cu fotografii, bloguri întreţinute de diverşi fotografi, unii amatori, alţii profesionişti. Şi mi-a plăcut ideea de a îţi expune creaţiile personale pe un spaţiu virtual.

Şi cum eu sunt doar un amator neruşit… am apelat domnul Holy, un tânăr fotograf, care se zbate între graniţa dintre amatorism şi profesionism. În care categorie se află până la urmă, veţi decide voi, criticii.

Mie îmi place omul, în primul rând ca şi prieten, în al doilea rând ca şi fotograf şi de aceea, am decis să îl promovez. Totuşi am comprimat pozele, pentru a nu avea probleme cu spaţiul pe blog.

Ce ar mai fi de spus?! Faptul că o imagine face cât 1000 de cuvinte. Aşa că să lăsăm pozele să vorbească.

Aproape zilnic, cineva caută informaţii despre Ratuc şi intră pe blogul meu. Deci Ratuc, are căutare. M-am decis să le dau şi acestor păcătoşi o sansă. Aşa că articolul următor e dedicat Regiei Autonome de Transport Uraban de Călători(şi între noi fie vorba, şi bagaje).

Mai întâi, pentru a îi mulţumi pe cei care caută în draci ratuc, o să postez câteva informaţii căutate cu disperare din căte se pare. Cei care nu vă aflaţi aici din motive de căutare ratuc, puteţi sări peste acest paragraf. Iar restul, în primul rând, intraţi aici, şi veţi putea viziona harta Ratuc. Nu, nu este pop-up, o să vă convingeţi dacă ţineţi un pic mouse cursor-ul deasupra linkului. Aici aveţi liniile şi programele pe liniile principale. Bănuiesc că o să vă descurcaţi şi o să apăsaţi pe cea care trebuie. Tarifele la bilete şi abonamente ar fi trebuit să le găsiţi aici, dar ratuc nu şi-a făcut temele. Nu am să fac teoria chibritului cu abonamentele, însă un bilet de 2 călătorii costă 2,6 RON. Vă sfătuiesc să mergeţi personal la un ghişeu şi să întrebaţi de tipul de abonament care vă trebuie. Sunt sigur că o să vi se acorde acolo, toate informaţiile necesare. Aici aveţi şi un program al ghişeelor, care însă e în format document, aşa că va trebui să îl deschideţi sau să îl salvaţi.

În iarna aceasta, pe care o iubesc atât de mult, încât mă gândesc la o emigrare în ţări mai calde, am nişte îndatorii sociale, astfel că trebuie să mă trezesc, cam pe când se crapă de ziuă. După o masă mai mult sumară, decât masă, mă îmbrac cât pot de bine şi cum nu sunt stăpânul inelelor, alerg cu disperare să prind cel mai puţin întârziat tramvai, care are ghinionul să treacă pe lângă mine.

Mă urc în el… asta, desigur, dacă îmi permit indivizii aceia care se postează în faţa uşilor, nerealizând că mai e o staţie, până la staţia unde vor ei să coboare. Odată urcat, apuc zdravăm bara aceea, făcută din minerale feroase, care are febleţea de a se răci mai ceva decât apa de la robinet. Pe parcursul „drumeţiei” simt cum îmi îngheaţă mâna. Totuşi e bine, pentru că nu sar dintr-o parte în alta, precum alţi călători a căror deliciu matinal îl constituie aplicarea de coate şi alte articulaţii, tovarăşilor de suferinţă aflaţi în mijloacele de transport în comun.

Când mă satur să privesc pe geam peisajul îngeţat, îmi întorc privirea spre pasagerii care au ghinionul de a cădea în acelaşi tramvai cu mine şi încep, după cum bine spune o prietenă de a mea, să îmi imaginez vieţile lor.

Pe lânga acest lucru, cred că până şi Andreea Raicu ar avea ce observa în aceste mijloace de transport. În sensul, că moda e prezentă şi aici… ah, sublimul fashion. Ce e la modă acum în Cluj, vă întrebaţi?! Înafara de Vintage, prezent, cam peste tot… dar mai ales pe sepci, se poartă sepcile acelea cu bască şi cu tot feluri de modele aurite(predominant steluţe). Eh, aşa e moda acum. Doar am aflat şi eu pe la unul din Stone Creek-urile din oraş, când salivam disperat după un model de pantaloni pe tweed, Pepe Jeans, cotaţi la 318 RON din câte îmi amintesc. Băiatul care lucra acolo a fost foarte amabil şi mi-a prezentat colecţia nouă într-o revistă. Totuşi, am să aştept reducerile de primăvară înainte de a îi achiziţiona.

Predomină oamenii muncii. Apoi şcolarii. Studenţii, nu se prea trezesc aşa devreme. Oamenii, înafară de majoriatea şcolarilor, arată foarte trişti, unii chiar întunecaţi la privire. Unii sunt nemâncaţi, nespălaţi. Şi tocmai aceia se înghesuie în mine, şi purtând conversaţii active, îmi suflă chiar în nas. Odată coborât din tramvai, alerg la schimbul cu busul. Aglomeraţie, aglomeraţie, moşi alunecând, aglomeraţie.

Partea faină în Cluj, e spre deosebire de capitala din sud, că soferii mijloacelor de transport în comun sunt, de obicei amabili şi mai deschid o uşă când constată că alergi disperat după autobus. De asemena şi călătorii, nu fac semne obscene spre mijlocul de transport, chiar dacă constată că acesta a plecat chiar de sub nasul lor. Nu prea alerg eu după autobus, dar… în timp ce aştept, observ o grămadă de asemenea situaţii, şi find un mare iubitor al filmelor hollywood-iene, iubesc happy-end-urile. Dar, vorba aceea, „după femei şi autobuse să nu alergi niciodată”.

Prind şi bus-ul, urcând înghesuit, printre multitudinea de şcolari ce îmi ajung până la curea. Privindu-i pe aceştia nu pot să nu constat ultima găselniţă a şcolilor, administrate de statul român. Se cere, din câte observ, purtarea unui badge(insignă), care să arate numele liceului sau şcoli din care individul purtător face parte. Nu spun că e un lucru rău, însă eu aş face un mare scandal înainte să îmi găuresc adidas-ul cu aşaceva.

Autobusul o ia la goană, cu accelerări şi frânări bruşte, care constituie deliciul copilaşilor din clase primare. O doamnă în vărstă, aflată în picioare, nemulţumită de atitudinea copilelor care se tot împing în ea:

„-Ioi, suntieţi fiete, dragiele miele, ce vă tăt împinjeţi aşe?!”

La care una dintre tinerele domnişoare luă cuvântul:

„-No, că nu tie mai împinje tu gorilă!”

Conversaţia îmi smulge involuntar un zâmbet. Însă, cum urmează staţia la care cobor, încep să urmăresc mişcările din autobus pentru a găsi culoarul prin care să mă strecor.

Urmează o zi, care poate fi normală, rea, nefastă, bună sau chiar excelentă. Însă, începe întodeauna la fel.

La întoarcere, nu se modifică nimic, doar că acum este un pic mai cald. Moşii nu mai alunecă. De fapt s-au rărit. Acum predomină cei de vârste mijlocii şi studenţii. Ah, şi intervine în scenă, un lucru mai nou pentru Cluj, dar vechi şi cunoscut în sud. Apar digeii. De obicei mai negricioşi, cu sensul, de mai bronzaţi, aceştia ne desfată auzul cu melodii, ce predomină de la house, la autohtonele manele, difuzate pe loud-speakul telefoanelor pe care le au în dotare. Până la urmă, e o treabă bună, dacă priveşti din punctul de vedere că Ratuc nu mai are nevoie să cheltuie bani pe instalaţii de sonorizare, iar băieţaşii(nu am văzut încă fete, dar am auzit că în sud sunt) care îşi fac de lucru cu aceste practici, capătă experienţa atât de necesară pentru angajarea ca DJ la unul din posturile de radio, care îşi au sediul în localitate.

Când mă dau jos, din mijlocul de transport, două autoturisme a căror numere nu le-am putut citi din cauza vitezei, ştiau parcă că urmează să îmi spăl hainele şi au avut grijă să îmi reamintească, stropindu-mă din cap până în picioare, împreună cu complicele lor, o baltă care tocmai se topise, în razele îngheţate, ale soarelui.

Dar, am ajuns… mă refugiez la căldură, în faţa calculatorului şi în timp ce se încălzeşte masa şi se dezgheaţă carnea, ce am pus-o la dezgheţat, vă aştern această poveste. Şi să nu uit să închei, că doar, după cum bine spunea doamna învăţătoare, încheierea este sfârşitul compunerii(ştia statul ce ştia când îi plătea pe aceşti oameni):

Mulţumim conducătorului nostru iubit şi partidului, pentru minunatele condiţii de trai şi de muncă oferite!

Să zicem că aş fi muzicant. Membru al unei trupe. Brusc aş considera că m-am plictisit de rock. Şi că vreau să mă apuc de electro-pop. Voi ce aţi face?! Eu aş părăsi trupa şi aş forma o trupă nouă, cu care să abordez electro-pop.

Însă nu acest lucru l-au făcut cele două surori, Cristina şi Amparo Llanos, membre ale trupei Dover. Au început să cânte electro-pop, fără a schimba însă trupa. Astfel a luat naştere în 2006 „Follow the City Lights”.

Un album foarte antrenant, dar cam scurt. Are doar 33 de minute şi 22 de secunde. Pentru a îl produce, trupa Dover, din Madrid, şi-a schimbat stilul şi au pierdut o parte însemnată a fanilor. Însă sunt convins că au câştigat alţii noi, deoarece albumul sună excelent

După părerea mea cel mai bine sună: „Let me out”, „Do ya”, „Shine on me”, cu precizarea că „Shine on me” e baladă.

Scriind aceste lucruri, vă las să descoperiţi singuri vocea celor două surori, cât şi soundul formaţiei. Vă aştept să îmi spuneţi dacă v-a plăcut?

Dacă m-ar întreba cineva, care este cel mai bun album indie al anului 2007, i-aş răspunde fără să clipesc: „Armchair Apocrypha”.

Da, ştiu că sună ciudat, dar este vorba de ultimul album a lui Andrew Bird. Aici aveţi o explicaţie asupra termenilor: armchair şi apocrypha. Concluziile le puteţi trage singuri.

Albumul începe în forţă cu un “Fiery Crash” excepţional, dublat apoi de “Imitosis”, considerată de majoritatea criticilor, piesa albumului. Mie, cel mai mult, îmi place însă, “Heretics”. Bazându-se pe un instrumental bine lucrat, piesa conţine nişte versuri absolut superbe. Versuri pe a căror tema aş putea să stau la discuţii cu alţi fani ore în şir. “Darkmatter”, care urmează peste puţin timp după “Heretics” un motiv în plus pentru care merită să asculţi muzică.

Adevărul e dacă îl ascuţi pe Andrew Bird într-un moment, în care ai mintea limpede, nu poţi să nu începi să îl iubeşti. Pentru că Andrew Bird are un fel de a gândi liber, făcând muzică, lucru pe care foarte rar îl poţi descoperi în alte domenii, decât ce ţine de jazz şi muzică clasică.

Aşadar, iubitorilor de indie, vă recomand un album, care merită… de la cap la coadă, toate piesele find mici bijuterii, componente ale colierului de aur indie, în 2007.

Elmore Leonard a scris o nuvelă. Hollywood-ul s-a gândit să o ecranizeze. A făcut-o în 1957. Astfel s-a născut filmul “3:10 to Yuma”. 50 de ani, mai târziu, regizorul James Mangold a decis să readucă la viaţă unul dintre filmele pioneratului în western, dar într-o lumină nouă.

I-a ales pe Russell Crowe şi pe Christian Bale pentru a readapta această poveste. Şi i-a ieşit.

Unul din cele mai bune filme de acţiune ale anului 2007, începe prezentându-ne caracterele principale, care se vor afla în antiteză pe tot parcursul filmului, Dan Evans, un fermier, veteran al războiului civil şi Ben Wade, seful unei cete de bandiţi.

Pe vremea, când încă nu se putea vorbi de FBI, Ben Wade, banditul, e capturat de autorităţi într-un orăşel, Bisbee, în statul Arizona. Pentru a fi judecat, trebuia escortat în Contention, pentru a lua trenul, de la ora 3:10(p.m.) spre Yuma. Unul din cei care se oferă să facă acest lucru este Dan Evans, personaj care urmăreşte un câştig financiar, care să îi permită achitarea ipotecii, care o avea pusă pe ferma lui.

Banda lui Ben Wade, îi urmăreşte, ei dorind să îl recupere pe Ben Wade, cu orice preţ. Charlie Prince, seful bandei lui Wade, în absenţa acestuia, e un personaj foarte bine realizat.

Cei buni devin răi. Cei răi devin buni. Totul se schimbă pe parcursul unui film, care în ciuda unor mici greşeli de concepţie, merită vizionat, chiar şi de cei care nu agreează westernurile.

Unul dintre semidocţii blogosferei se numeşte „vis urât”. Şi chiar e. Această nouă categorie a blogului meu vă va face cunoştinţă cu ei, aceşti semidocţi anonimi, care adună fustrările din viaţa cu găleata, revărsându-le mai apoi pe ecranul unui monitor prin apăsarea opţiunii publish(care din păcate există şi pentru ei). După aceea, probabil zâmbeşte satisfăcut, gândindu-se câţi cititori vor aplauda fustrările lui. Şi într-adevăr, din nefericire, nu sunt puţini.

Ce legătură am eu cu acest „vis urât”?! Păi se pare că a lansat astăzi o adevărată isterie în blogosferă, publicând un articol incendiar cu titlul: „Băgat în seama”. Am dat şi eu de articolul său acum vreo două ore. Să vedem la ce concluzie am ajuns.

Nu am nimic cu cei care încearcă să se popularizeze cu orice preţ. Dar să vedem ce spune „vis urât”:

„Azi dimineata am fost sunat de o reprezentanta a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii din cauza unui articol.
Un articol din cauza caruia s`a autosesizat consiliul mai sus mentionat. La telefon mi`a cerut datele. Date pe care nu i le`am dat.
Apoi mi`a fost trimis urmatorul e-mail.
Tinand cont ca acest e-mail este NESOLICITAT, si a intrat direct in casuta de spam, il voi face public.”

Aici o să găsiţi toţi articolul, dacă sunteţi curioşi.

Excelent. Dacă veţi intra pe acest link, o să aveţi ocazia de a constata că pe rublica din dreapta sub id-ul proxnetu(ce să îi faci, aşa agaţa fetele, acest moldovean) se află numerele de telefon(uitaţi-vă repede, până nu le şterge) la care poate fi contactat prostolache acesta(nu vreau să îl numesc prost, deoarece aş aduce jigniri speciei şi nu vreau să se autosesizeze cei din CNCD şi să fiu anchetat pentru discriminare).

Pentru că e IT-analfabet îi voi explica că firma pentru care lucrează(„Ziua de Iaşi” din ce am constatat după 10 minute de vizionare a blogului său… mărturisesc că azi am intrat prima dată pe acest „vis urât”) are un contract cu un distribuitor de internet. Şi acasă, în Iaşi-ul lui, are iaraşi un contract, că doar nu cred că merge până în parc să tragă de pe torrenţi filme piratate. Contractul este semnat pe domiciliul firmei, cel de la servici, iar cel de acasă pe al lui(sau a lui taică-său, pariez). Cei de la Servicul pentru Combaterea Criminalităţii Informatice (da, există şi acest lucru în ţărişoara noastră) pot procura foarte uşor datele domicililui unui client al distribuitorilor de internet de la noi din ţară. În contractul pe care l-a semnat „vis urât” se precizează acest lucru. Astfel că ultimul care ar fi contactat în legătură cu adresa sa,. ar fi cel incriminat(în cazul de faţă. „vis urât”).

Ce s-a întâmplat de fapt?!

Dimineaţă „vis urât” primeşte telefon de la o persoană necunoscută(număr privat). Aceasta se dă drept reprezentant al Consililui Naţional pentru Combaterea Discriminării şi îi solicită date personale sub pretextul că va fi anchetat datorită afirmaţiilor făcute pe blogul său. Refuză solicitării de a-şi divulga identitatea. Primeşte apoi mail pe proxnetu(probabil). Tremură de frică şi de oftică împotriva oficialităţilor şi începe să scrie. La orele 14 după amiază publică „genialul” său pamflet. Până ce am publicat eu articolul a strâns deja peste 100 de comentarii. Deci şi-a atins scopul meschin. Traffic.

Reacţia mea:

Ce spune „vis urât”:
„Eu ca roman TREBUIE SA DAU EXAMEN pentru a intra la o facultate. Rromii au locuri rezervate in institutiile de invatamant superior sau licee.”

Da. La politehnică şi la medicină vei da examen. Şi mai nou, nici acolo(mă refer la politehnică). Ca o paranteză, cuvântul rrom(sau rromi, cum vrei tu) nu există în limba română, după cum nu există niciun cuvânt cu doi de r.

Ce emană „vis urât”:

„Faptul ca in Harghita era UN SINGUR ROMAN in Prefectura, si acela era femeie de serviciu, restul fiind unguri, nu`i discriminare?
Faptul ca se elibereaza DOCUMENTE OFICIALE in limba maghiara in judetele Harghita si Covasna nu inseamna ca romanii sunt discriminati, atat timp cat Articolul 13 din Constitutia Romaniei spune clar: Limba oficiala a Romaniei este limba romana?
Ungurii au universitate in limba maghiara. Au placute bilingve. Ce tara din lumea asta mai are???”

Ai văzut ce spun datele de la recensământul din 2002? Mie mi se pare normal ce se întâmplă acolo. Zona respectivă ar trebui să fie un pilon pentru aplicarea consociaţionalismului la noi în ţară. Aş putea să îţi explic pe larg despre ce e vorba, dar mi-e teamă că te voi pierde pe drum. Exemple vrei? Bun. În Europa: Belgia, Olanda, Eleveţia. La noi în ţară, populaţia magiară reprezintă un pocent mic pentru a se putea aplica consociaţionalismul. Şi partea urâtă este că sunt toţi în zone majoritar maghiare.

Highlander comentează:

„De la Nistru pan’ la Tisa,
Tot Romana plansu-mi -sa
Ca nu mai poate strabate
De-atata strainatate.
…..
Cine-o indragii strainii,
Mancaiar inima cainii!
*************
Mihai Eminescu!

E veche treaba cu bozgorii, astia trebuie exterminati!!!
Ce mai asteptam? Furcile, lopetile, smecherii automatele, si haideti!”

Dar văd că nu e o probelmă pentru tine şi câţiva dintre cei care au comentat tema pe blog, O să o rezolvaţi voi. Adică o să mergeţi şi o să vă mutaţi în Harghita şi o să vă răspândiţi acolo neamul vostru moldovenesc, al marelui Eminovici.

„vis urât” loveşte din nou:

„DA! Instig la violenta impotriva infractorilor.”

Bravo! Datorită ţie pot spune că am rămăs la aceaşi părere despre ziarişti: mâncători de câcat. Mi-aş pirede întreaga zi dacă aş încerca şă îţi răspund în cuvinte. Dar o imagine face cât 1000 de cuvinte. Aşa că am să îţi răspund printr-o imagine. Această imagine a fost captată sâmbătă 17.11.2007 la Sofia în Bulgaria, cu ocazia meciului de fotbal dintre selecţionatele Bulgariei şi României. Este o dedicaţie făcută de o grupare care susţine naţionala frecvent, atât acasă, cât şi în deplasare, celor care comentează ca să se afle în treabă. Adică, celor care fac vorbe în loc de fapte. Celor ca tine, care stau în spatele unui monitor şi la cel mai mic contact cu realitatea o iau la fugă. Pentru ca mai târziu, când ajung din nou în spatele unui monitor, să scrie din nou despre isprăvile lor de vitejie.

Încheiere:

Acest post e despre o prostie moldoveană crasă şi trebuie privit ca atare. Orice atac la persoană e voit. Mi-e ruşine că trăiesc într-o ţară de semidocţi, precum „vis urât”, care pe lângă că sunt atât de prostolache, că sunt fraieriţi de orice telefon, mai au şi tupeul să ne „educe” pe marele lui blog. Încheiere:Vouă nu vă e ruşine cu aceşti inşi?

Când se îmbată, românaşul, mai ales cel din mediul rural ajunge să ia în derâdere celelalte naţii de pe lângă el.

Turcii sunt ironizaţi des, mai ales în sud, chiar dacă nu cu aceaşi frecvenţă cu care erau ironizaţi în secolul trecut

Imperiul Otoman, care a luat naştere prin secolul al XIII-lea a durat până în anul 1922. O întindere mare în timp, pentru un imperiu, în opinia mea. Întinderea lui de la începuturi, până la anvergura maximă, o puteţi vedea mai jos.

„Noi am fost pavăză Europei, contra turcilor!” se bate cu pumnul în piept românul când este întrebat în vest despre faptele naţiei sale. E de ştiut faptul că dacă cineva e prost, asta nu însemană că toţi cei din jurul său sunt proşti. Exemplu dat: Napoleon merge în Rusia cu gândul de a-i cuceri. „Marele strateg militar” ajunge iarna pe acolo. Deşi sursele oficiale spun că ciuma a fost cea care i-a decimat armata, motivul adevărat se pare că a fost iarna deosebit de friguroasă. Francezii nu erau obişnuiţi cu asemena temperaturi. Pe ruşi nu i-a cucerit nimeni pănă în zilele de azi, dar francezii nu ştiau asta. Turcii în schimb au fost mai deştepţi şi nu s-au aventurat în nord sau în vest, preferând să rămână la căldură, în zona mediteraniană. Când însă s-au decis să meargă la Viena, staţi liniştiţi românaşii mei, că nu noi ne-am opus, dacă nu mă înşel, au trecut chiar peste întinderea ţării noastre de astăzi.

„Noi i-am bătut pe turci!”. Aici înclin să le dau dreptate celor care au spus acest lucru. La fotbal, evident, unde până astăzi, palmaresul ne este favorabil, România obţinând în cele 22 de întâlniri cu turcii: 12 victorii, 7 egaluri şi 3 înfrângeri. La război, însă dacă e să privim, nu cred că ne-au plătit vreodată turcii tribut nouă. În schimb, marea majoritate a bogăţiilor acestei ţări au luat drumul Imperiul Otoman. Marii noştri voievozi(traducerea din slavonă pentru voievozi, ar fi: apă de ploaie, asta ca să vdeţi câţi eram de respectaţi de vecini, noi românii): Mircea cel Bătrân şi Stefan cel Mare şi Sfânt, au plătit şi ei tribut turcilor, în caz că nu ştiaţi. Nu am cucerit Istambulul, niciodată, ei însă deţineau controlul asupra capitalelor noastre. Aşadar cred că ar trebui să gândim de două ori înainte să ne dea gura pe dinainte, cum că noi i-am fi bătut pe turci.

Una dintre expresiile care mă amuza până la încântare este: „cum e turcul şi pistolul”. Pentru cei care o folosiţi, ia aruncaţi un ochi pe harta de mai sus… ca să vedeţi şi voi cum e, de fapt, turcul şi pistolul.

Altă minune românească, nici nu mă mir că suntem aşa de religioşi, deoarece ţara aceasta e plină de minuni, e expresia: „ce mă, eşti turc, nu înţelegi?” care a ajuns să fie folosită până şi la noi în Ardeal. Noi, românii, am pus această necunoaştere a limbii române de câtre turci pe seama faptului că ei ar avea un nivel redus de inteligenţă, neputând asimila informaţii pe termen lung. Totul a pornit de la faptul că turcii nefiind „câini necredincioşi” au nişte legi bisericeşti care le interzice să înveţe limbile ghiaurilor. Aşa că după ce i-au supus pe greci, elita acestora(cei mai educaţi şi care au învăţat limba turcească), au devenit diplomaţii turcilor în Europa. Mă întreb dacă, ştiţi, oare de ce au devenit grecii reprezentanţii lor în Europa?! Sunt ferm convins că mulţi o să îmi răspundeţi că se datorează faptului că noi, românii, eram prea inteligenţi şi prea educaţi pentru a ajunge dimplomaţi.

 Cei care mă cunosc ştiu că deşi blogul acesta e din vară, eu abia de luna aceasta(n.a. – noiembrie 2007) am intrat în „lumea blogosferei”, după cum scriu atât de frumos pleonasmicii noştri „blogări”. Cu silă am intrat, însă, no, odată intrat am zis să dau o raită peste blogurile româneşti să văd şi eu ce scrie pe acolo.

Ieri seară am, avut timp, astfel că am migrat din blog în blog, căutând să descopăr articolele de calitate prezente pe bloguri. Nu e vorbă că nu am găsit aşaceva, însă ceea ce mie unuia mi s-a părut ciudat este frecvenţa sentimentului de românism-naţionalism întălnit pe decimetru pătrat de blog. Chiar mulţi dintre cei cărora le-am apreciat postările, dau dovadă de un sentiment patriotic îndârjit.

Citindu-i, mi se umplea sufletul de bucurie…

Am sfârşit prin a plânge cu lacrimi amare şi prin a decide să construiesc o nouă rublică intitulată „grandomanie românească”, prin care să evidenţiez ce soi de neam suntem cu adevărat, noi românii.

Aceasta este o scară de bloc. Nu contează de unde este sau de când este blocul construit, contează că este din România.

Când intri şi tu, presupunând că ai locui acolo, venind de la muncă sau de la vreuna din şcolile pe care statul le impune(facultatea e inclusă aici, deşi e facultativă), dai de omniprezenţii, băieţii de la blocuri.

În general mari amatori de manele sau de un soi de rap mai al străzii, cunoscut ca şi hip-hop, aceştia îsi descarcă bateriile de la telefoanele lor pre-3G, pe scările blocului, ascultând muzică la un volum de loud-speak. Câteodată trec şi pe un aşa zis dance sau pe ceva house mai oriental. Însă foarte rar se aude câte un produs muzical de import, ceea ce le ocupă spaţiul telefoanelor fiind în mare majoritate de producţie românească.

Stau în cârduri de cate doi-trei, până la „cinşpe indivizi”, de prin toate blocurile de prin vecini. Îşi aleg să îşi facă culcuşul, exact în blocul în care stai tu.

Au şi fete, în general de vârstă mică(maxim clasele inferioare a liceului), pe care le „pasează” între ei, laudându-se apoi, de cele mai multe ori pe fals, că ei au avut parte de sex oral de pe urma lor.

Chinuiesc pisici dar şi alte animale lipsite de apărare pe care le găsesc în zonele prin care îşi fac ei veacul. În general se şi filmează făcând acest lucru, în caz că posedă camera pe telefonul lor, lăudându-se pe urmă, oricui au ocazia, cu „ispăvile de vitejie” din capturile lor.

Dimineaţă te trezeşti cu ei în faţa scării, ameţiţi încă de după umbra nopţii. Seara te aşteapta, ca de obicei la gura blocului. Indiferent că e frig, ploaie, vânt, gheaţă, sau inudaţie, ei sunt mereu acolo la datorie.

Totuşi, mai fac şi consumaţie în weekend, în general vineri seara, când merg la buticul(chioşcul-minimagazinul) cel mai apropiat de scara unde îşi fac veacul, cu plasa de rafie plină de sticle de bere goale. Se întorc cu ele umplute de o bere care costa cam 13000 lei vechi pe sticlă. Din când în când se mai cinstesc şi cu o punguţă de Nutline din aia mică pe care o sparg, lăsând rămăşiţele de cele mai multe în holul imobilului sau în faţa scării. Am auzit de la cineva, cum, cică ar fi existat cazuri în care floarea soarelui ar fi răsărit din pământ, spontan, în solul acela infertil, îmbibat de mucuri de ţigară dintre scările unui imobil. Aici nu cred să fi fost totuşi vorba de Nutline, că doar e ştiut faptul că prăjesc bine seminţele.

De lucrat nu lucrează nicăieri. Facultăţi dacă ajung să facă în topul lor predomină: Asistenţă socială(ha-ha-ha), Geografie şi Educaţie Fizică şi Sport.

I-am studiat îndelung, încercând să aflu de ce… pur şi simplu nu produc nimic, dar nu am ajuns la nicun rezultat, aşa că m-am hotărât să las balta subiectul. Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, rezolvând problema lor, determinându-i să muncească, să producă ceva, cred că am rezolva şi problema nivelului scăzut de trai al ţării noastre.

Trebuie să îmi fac şi eu abonament pe mijloacele de transport în comun, că doar nu pot să sfidez legile scumpei noastre ţărişoare prea mult timp. Aşa că trebuie să îndur birocraţia de pe Memorandum(stradă din centrul municipiului Cluj Napoca), aşteptând cuminte la coadă. La fel ca şi mine aşteptau în faţa mea două feţişcane, puştoiace, liceence, cum vreţi voi să le spuneţi, că mie mi-e totuna.

Şi se făcu, cum nu se făcu, că deşi cădea o ploaie măruntă şi deasă, din aia ca la Plevna şi Griviţa(pentru cunoscători), fetele noastre discutau destul de aprins. Atât de aprins, încât am luat şi eu fără să vreau parte cu urechile la conversaţia lor.

Întâi să vi le descriu. Erau două liceence simpatice. Una era mai dolofană de felul ei, însă asta nu face că dacă ar slăbi nu ar putea fi frumoasă. Cealaltă, vezi, colega, era slăbuţă, băieţoasă, cu o fizionomie foarte drăguţă. Fetele probabil erau prin clasa a XI-a sau ceva în genul, nu ştiu sigur şi nici nu vreau să aflu.

„-Ascultă tu, eram cu Mihai ieri seară şi a fost foarte fain!

-Zău tu, no nu mai spune… şi ce aţi făcut?

-Apoi am fost la platou… în sfârşit!

-Şi cum a fost?

-Am prins ceva experienţă, tu! Trebuie să mergi şi tu la platou cu cineva!”

Deşi ştiu că nu este frumos, ascultam foarte concetrat discuţia lor. Ei, ce să îi faci, dacă vorbeau aşa de tare, încât auzea toată coada. Însă acum vine partea intersantă:

„-Şi când m-am întors de la platou a apărut dobitoaca aia de Cristina, care a început să se tot bage în seamă!

-Şi ce ai făcut?

-Ce să fac, tot mă saluta, se tot băga în mine, m-am făcut că nici nu e acolo, nu am băgat-o în seamă de loc…(după o pauză, de meditare, cred, un pic cam lungă, slăbuţa noastră spuse cu voce tare:) îţi dai sema tu, ieri toată ziua m-am jucat la calculator! E ca un drog Warcraft asta, odată ce ai dat de el nu mai scapi. Nici tu mâncare, sete, nimic!

-Asa e…

-Şi zic, l-am prins pe Mihai ieri în curu’ gol, i-am dat una si, nush cum i-am prins-o că a murit direct.

-Ai mult la agility. îl ştiu pe Radu. El şi pus toate punctele la agility şi strength. Să vezi ce damage are!”
…

Discuţia continua, în vreme ce eu reflectam la situaţia în care a ajuns tineretul din zilele cotidiene. Şi pe mine, recunosc, mai ales acum câţiva ani mă prindeau dimineţile pe ladder-uri, sau anul trecut veneau prietenii la mine în camera de cămin şi se puneau între mine şi monitor, rugându-mă să las dracului, Fifa 2007, care era pe atunci şi să merg cu ei prin vreun “club” din micuţul şi monotonul oraş.

Obsesia gaming-ului mă bântuie. Chiar şi acum pe vremea asta mohorâtă, am început campania de la Heroes-ul nou şi aştept weekend-ul pentru o serie de multiplayer de Fifa 2008 şi eventual un Civilization Beyond the Sword party. Pentru cei care nu înţelegeţi ce am început să aberez prin ultimele pragrafe, spre fericirea voastră, nu are nici un rost să vă explic. Gaming-ul e ca un drog, odată ce l-ai prins, nu mai ai prea ai sanse să scapi. Dar despre asta vă voi vorbi altădată.

Ce vreau eu să subliniez este cazul celor două fetiţe. Nu erau urâte, puteau să umble plin cluburi, să îşi găsesască ceva ştruţi(pokemoni, fazani) şi să piardă ziua, noaptea şi virginitatea cu ei. Însă nu au ales să facă acest lucru(da, ştiu că sună ca în Trainspotting). Au ales să se joace pe calculator, cu Mihai şi Radu, World of Warcraft, massive multiplayer-ul de la Blizzard. Dacă e bine sau nu, timpul ne-o va spune. Sunt curios ce se va întâmpla când va ajunge ajunge pe piaţa muncii această generaţie, la care creativitatea îi este substanţial redusă de rutina jocurilor pe care le joacă şi în care se ‘cufundă zi şi noapte. Cine ştie… poate peste 20 de ani, preşedintele României, nu va mai fi un marinar, ci unul din posesorii celor mai bune caractere de warlock pe MMORPG-ul aflat la modă atunci. Să sperăm totuşi că nu.

După cum probabil aţi aflat, dragi cititori, pe 10 noiembrie, adică sâmbătă se deschide, ta da, o, Iulius Mall.

*

Evident, concerte, promoţii şi alte evenimente de mare anvergură. Nu aveţi nevoie de invitaţii pentru a participa la eveniment, precum am înţeles că trebuia la Polus Shopping Center.

*

Desigur, scopul meu nu este să îi fac publicitate lui Iulius şi să vă îndemn să vă luaţi căţel, purcel ca să daţi năvală acolo, ci să vă povestesc câte ceva despre nenea Iulius.

*

Cum urmeaza marea deschidere, am ajuns unul din reciever-ii campaniei lor publicitare. Merg şi eu pe stradă ca tot omu’ şi numai ce văd două fete drăguţe. Zâmbitoare, vin spre mine şi deschid rucsacele pe care le aveau. Dic, ce bucurie. Am crezut iniţial că am câstigat ceva premiu. Mi-am revenit însă repede, deoarece mi-am amintit teoria aceea care mi-e atât de „dragă”: nu vei câstiga niciodată ceva însemnat, fără să faci nimic.

*

S-a adeverit încă odată teoria. Cele două fete, mi-au dat, una, un fel de eşarfă-batic cu însemnele mall-ului lui Iulius şi cealaltă un breloc din acela pentru telefon, care purta şi el, sigla aceluiaşi brand. Eşarfa o voi folosi, îmbibând-o cu alcool cănd va fi necesar să sterg praful de pe TV, iar brelocul, contacaţi-mă, care îl vreţi, că vi-l dau cu cea mai mare plăcere, deoarece mi-e aşa… cumva, să îl arunc.

*

Pe vremea aceea, atât de faina, când studenţii încă nu veniseră în Cluj şi mai era încă un fel de caniculă, am fost la o plimbare cu unul din cei mai buni prieteni şi prietene-sa. Şi cum ne-am întâlnit în Mărăşti, am decis, la insistenţele mele, desigur, să ne plimbăm prin zona lacului. Scopul meu secret era să observ şi să analizez stadiul de evoluţie al lucrărilor de la Iulius Mall. Prietena, prietenului meu, a spus atunci, cu ocazia vizitei noastre acolo, arătând spre nişte apartamanete orientate spre lac:„nu mi-aş dori să mă trezesc peste noapte cu ditamai mall-ul în faţa bloc” subliniind faptul că mall-ul acela e o structură foarte urâtă.

*

Astăzi, după ce l-am văzut, aproape finisat(deşi am mai văzut Iulius-ul şi în Timişoara), pot spune că nu mall-ul e urât, ci Clujul din jurul Mall-ului. Măcar bine că vor reface zona aceea de lângă lac.

*

Sunt curios dacă vor avea reprezentante: Dockers(în Timişoara au din câte îmi amintesc), Jack & Jones, Spingfield. Din ce m-am uitat pe site-ul lor, nu apare aşa ceva.

Acu’ 5 minute, am ajuns acasă, asta după ce m-am trezit la 6 dimineaţa şi am ieşit pe uşă la 7. Mi-e foame. Aştept să se răcească fasolea.

Înainte să mă urc pe tramvai, mi-am luat şi eu o pâine să am ce mânca alături de conserva de fasole cu sunculiţă, marca Ardealul(cea mai ieftină şi din păcate ultima). Mă ţineam cu o mână de ţeavă şi cu cealalta ţineam pâinea, aşteptând să treacă staţiile.

Numai ce urcă două feţiscane, pregătite să aibă copii(pentru cei ce nu cunosc expresia, cu sânii mari). Fetele nu erau urâte, mi-au captat atenţia când au urcat(vreme de câteva secunde). Bine. Trec două staţii, cobor şi o iau spre bloc, când simt o mână pe umăr. Erau ălea doua. Cea mai drăguţă dintre ele, că frumoasă nu era nici una, luă cuvântul:

“-Nu ştiţi, strada Cărămidarilor unde e?

-Mmmm, uhm(nu auzisem în viaţa mea de strada aceea, nu ştiam să fie prin zonă, aşa că nu ştiam ce să le răspund)…

-Ne-a zis cineva să luăm troleul, două staţii…

-Scuzaţi-mă(spusem, arătând cu degetul spre mijlocul de transport din care, tocmai, coborâsem trustrei), dar ăsta ce îl vedeţi voi e tramvaiul!”

Îşi dâduseră câte o palmă peste frunte, aproape sincron. Pân’ la urmă le-am îndrumat spre un magazin apropiat, unde doamna de la casă, mă ajutase anterior cu vreo câteva informnaţii(cele mai apropiate farmacii).