Problema de rezolvat

Sau mai exact: “The boy with no name”, albumul cel mai nou al trupei conduse de Fran Healy, Travis.

Una dintre lucrurile care te surpind la Travis, este faptul că deşi trupa are o vârstă de mai bine de 15 ani(mai exact 17), au doar 5 albume la activ, ceea ce pare destul de puţin. Ultimul, cel scos anul acesta pe 7 mai, îl voi prezenta în acest post.

Primul lucru pe care l-am remarcat la acest album, a fost muzicalitatea. Closer, Battleships, Colder, au o muzicalitate aparte, acestea fiind piesele care mi-au devenit cele mai dragi la primele audiţii. Tematica abordată, este, ca deobicei pentru Travis, infinitatea clipei prezente, a unei iubiri, în esenţă efemeră. Colder, în majoritatea interpretărilor care le-am citit, e considerată ca fiind un protest la adresa poluării, pe care artiştii ar considera-o ca factor principal în producerea încălzirii globale.

“One night” şi “Out of space” sunt piese care au o puternică influenţă de progressive, primul lucru la care m-am gândit când le-am audiat, fiind albumele şaptezeciste ale trupei “van der Graaf Generator“. Vocea lui Healy, însă, sună foarte interesant, mai ales pe “Out of space”.

a

“My eyes” single-ul care e promovat în prezent, de câte cei de la Travis, e o piesă cu un ritm alert, scrisă de Healy pentru copilul său.

a

Piesa care mi-a atras în mod deosebit atenţia, de la prima ascultare este “New Amsterdam“, mai ales datorită liniei melodice scotish. Dedicată de Healy, evident, New York-ului(pentru cei care nu ştiu New Amsterdam a fost primul nume al New York-ului), prima interpretare pe care i-am făcut-o, a fost, cum că ar descrie o ieşiere în oraş, seara cu prietena, ieşire, care se prelungeşte toată noaptea într-un cadru romantic în Central Park, din New York. Apoi am aflat că este inspirată din filmul “Paris, Texas“, film regizat de câtre Wim Wenders, după al cărui caracter principal Travis Henderson, Fran Healy şi-a botezat în 1993 trupa .

a

Acestea fiind spuse, vă doresc o ascultare cât mai plăcută! Mie cel mai mult îmi place “Battleships“! Vouă?

Voi începe această postare cu un lucru care nu are legătură cu postarea în sine. Unul din fotbaliştii mei preferaţi, Antonio Cassano, a comis-o din nou. Băiatul, unul dintre cei mai non-comformişti fotbalişti de valoare care activează în lume la ora actuală s-a schimbat de unul singur în partida pe care echipa sa, Sampdoria o susţinea pe teren propiu în faţa Cataniei, duminca trecută, pe 28.10.2007. Băiatul s-a supărat că arbitrul nu i-a acordat o lovitură liberă la un fault comis asupra lui şi nu a mai comentat nimic, s-a luat şi a ieşit de pe teren, suduind printre dinţi, fără ca măcar să arunce o privire spre colegi sau spre bancă. Antrenorul Sampdoriei nu avaut altceva de făcut decât să anunţe schimbarea. Iniţial presa a crezut că Cassano s-a accidentat, însă privind imaginile în reluare s-a putut observa cum Cassano nu acuza nicio problemă când a decis să iasă. Nu pare mare lucru, însă nu uitaţi că se întâmplă în Serie A şi nu în seria D din campionatul ligii lui Mitică.

Dis de dimineaţă mă trezesc şi eu ca tot omul. Iau o mică gustare “consistentă”, musli cu lapte, iar apoi ultima bucată de pâine rămasă din week-end cu unt de arahide din belşug. Îmi beau ceaiul şi dau fuga în staţie să prind tramvaiul pentru a ajunge cu bine la facultate, deoarce am o minunătăţie de la orar, de la 7:30, de trei ori pe săptămână. Era cam târziu când am coborât, cam vreo şapte şi două minute. În şase minute prind un tramvai. Ajung la schimbul cu busul. E cam şapte şi zece, aştept printre zecile de şcolari, care aşa sunt proiectaţi, cât să ocupe cât mai mult loc cu ghiozdanele lor pline, în marele autobus alb-verde, cu canapele maro.

Vine. Mă urc în el, împingându-mă cu greu printre puzderia de rucsace şi înjurături în surdină. Mă poziţionez undeva în spate. Ţin biletul în mână, gata să îl compostez, în caz că se urca cârtiţele. Dar copilaşii nostri preferă să stea în picioare. Aşa că obosit, fiind după ce am vizionat pănă pe la ora două, Ratatouille(în sfârşit l-am văzut şi eu, varianta DVDRip), mă aşez pe unul din scaundele libere din spate. Ştiu că e o regulă pentru cei care nu îşi composteză biletul, să nu se aşeze şi să privească atent, în căutarea unui sistem de alarmă, în caz că îşi fac apariţia cârtiţele. Dar din cauza somnolenţei care m-a cuprins, nu am reuşit să mă menţin în starea de vegehe şi numai odată ce văd bielte ridicându-se în dreapta şi în stânga. Alarmă, alarmă. Scot repede biletul din buzunar, îl bag în caserola lângă care m-am postat şi apas să îl compostez. Din nefericire se blochează caserola. “Asta e voia lui Dumnezeu”, zic, şi lovind încet în caserola scot biletul şi îi aştept. Când ajunge la mine îi arăt biletul şi compostorul cu pricina şi îi zic în naivitatea mea:”Nu funcţionează, am încercat să îl compostez!”. Uitasem că atunci când te afli în criză de timp sau sub presiune, mai mult de jumătate din acţiunile pe care le-ai face fără greşeală cât timp nu eşti stresat, dau greş. Scoate un bilet, îl introduce în caserolă. Pac, pac(vorba lui Gigi). Îl scoate compostat, spre uimirea mea. Văzându-mă atât de uimit mai scoate unul şi îl compostează şi pe acesta. Norocul controlorului s-a numit 7:30, deoarece dacă nu eram în întârziere la şcoală nu cred că scotea nici pâs de la mine. Dar aşa i-am dat cartea de identitate şi i-am zis că nu coborâm la următoarea, ci peste două staţii, unde este bancomat BCR, le dau 20 de RON şi plec.

Aşa am făcut, dar coborând acolo, nu a dorit să mă însoţească, preferând să rămână în staţie. asta a fost greşeala lui, astfel încât m-am întors şi i-am soptit încet:”temporary out of service!”. După ce i-am explicat în româneşte ce înseamnă acest lucru, l-am întrebat când să îi aduc ăia 20 de RON, ca să scap de amendă. Îmi zice să vin pe la 13 la sediul ratuc şi să îl caut, alfel voi primi acasă 100 de RON, peste câteva luni. Îmi face procesul, am obiectat, că nu am putut omposta biletul din cauza caserolei, bun. După cele două ore de şcoală dau telefoanele de rigoare să aflu ce trebuie să fac. Văru-meu, îmi spune să nu o plătesc, deoarece nu o să îmi vină nimic acasă şi îmi dă ca exemplu o prietrenă de a lui care şi-a dat flotantul din Cluj, la adresă şi nici până astăzi nu a plătit nimic. Un prieten care are obiceiul să joace jocuri de noroc cu controlorii îmi spune că nu a plătit în viaţa lui decât odată 20 de RON şi că i-a părut rău după aceea. Îmi zice să nu plătesc nimic. Apoi vorbesc cu altul, unul cam paranoic, care susţine că voi plăti amenda, oricât aş amâna-o, că se va adăuga la taxe şi impozite. Vorbesc şi cu ai mei şi le explic ce s-a întâmplat. E prima dată când mă prind cârtiţele pe bus.


Până la urmă m-am hotârăt. Nu plătesc nimic. Aştept să vină hârtia acasă. În caz că vine ceva şi dacă vine, păstrez procesul vrebal şi aranjez să fac un drum până la tribunal, unde va fi caz civil, astfel încât nu vor fi cheltuieli de judecată. Am o obiecţie pe procesul verbal, şi mai am încă vreo două. Băieţii, deşi sunt obligaţi de legislaţia lor, nu au folosit persoana a doua cu mine, cu toate că eu am folosit numai persoana a doua cu ei. Deh, ţăranii, ăstia nu se educă cu o legislaţie. Caserolele lor sunt penibile şi autobusele supra-aglomerate, astef că nu am putut să îmi compostez biletul. Dar, sunt ferm convins că nu se va prezenta nimeni de la ratuc la mine acasă, la tribunal.

Toate acestea însă nu se întâmplau dacă BRD îşi făcea treaba la timp şi îmi dădea cardul. Îmi făceam abonamentul pe două linii şi nu mai aveam probleme. Aşa însă sunt obligat şă îmi fac pe o linie săptămânal până iese studcardul ăla nenorocit. Despre BRD-craţie, vă voi povesti însă altă dată!

Mi-am promis de ceva vreme să îmi fac un pic de timp să vă scriu, dragii mei cititori despre cum sunt tratat în momentul în care am nevoie de nişte servicii în minunata urbă, care este Cluj Napoca.

Se cheamă că am de făcut un referat. Bun. Mă pun şi îl scriu în programul Word din pachetul Microsoft Office. Îmi ia cam o oră şi jumătate, fără documentaţie pregătită. Nu am net. Îmi fac planul să mă duc în centru, să îmi listez referatul şi apoi să merg repde să îl predau. Aşa că ajuns în centru mă îndrept spre un internet cafe situat pe straduţa care leaga Bariţiu de Memorandum, numele ei îmi scapă acum, parcă Emil Isac. Căutam din priviri internetul şi numai ce îmi dă să îmi văd ochilor. Lângă scara unui imobil stătea scris cu litere mari XPRESS PRINTING. Îmi arată cu degetul spre băiatul de la primul calculator.

Ajung la el. Acesta, Ionuţ, mai exact, după cum indica legitimaţia care trona, acoperită de praf pe un colţ al unuia din rafturile ce erau montate deasupra biroului său. Băiatul lucra asiduu, studiind probabil mişcarile scenice din videoclipul de pe youtube al unei trupe ce părea a se încadra în scena hard-core-ului. Avea în cap o şapcă adidas, care era mai veche decât second-hand-ul de unde acesta, probabil şi-o cumpărase. Din cauza nivelului sonor nu am comunicat, eu am realizat prima mişcare, întinzându-i desfăcut, memory stick-ul meu, care e ataşat de breloc. L-a luat în mână şi prefăcându-se că îl studiază curios, a încercat să îl acţioneze în unul din sloturile usb, din spatele unitaţii centrale care se afla poziţionată în dreapta biroului său. Din cauza sedentarismului excesiv, probabil, băiatul nu s-a obosit să se ridice şi cum nu avea 2 metri, proxima distanţă pentru a indeplini acea operaţiune, a încercat, în stadiul de aplecare să introducă stick-ul în orificul usb, frecându-l energic de pereţii slotului. Această mişcare a lui m-a iritat peste măsură , deoarece el probabil îşi dă banii la second-uri pe şepci, şi în niciun caz pe stick-ul meu. Aşa că i-am spus pe un ton, totuşi destul de calm:”mai încet!”. Nu a auzit din cauza gălăgiei produsă de boxele calculatorului său. Astfel ca odată operaţiunea sfârşită(câteva secunde) s-a ridicat şi m-a întrebat:”ce?”. I-am repetat şi acesta a replicat:”da ce crezi, că-i de gumă?!”. Cred că în mod normal îi dădeam doua directe(care i le prindeam din plin, datorită poziţiei sedentare în care acesta era expus), îmi luam stick-ul şi plecam de acolo. Dar cum eram în criză de timp, am tăcut şi am aşteptat nerăbdător şi în acelaşi timp curios să văd ce avea să urmeze.

a

Calculatorul lui era total în antiteză cu al meu, în sensul în care am stat vreo trei-patru minute până a reuşit minunătăţia aceea să inchidă browserul de internet şi să recunoască stick-ul. Apoi încă vreo două până a reuşit să îl şi citească. După aceea urma să mă duc la caserie, unde trebuia să plătesc şi să primesc foile, imprimanta situăndu-se acolo. Cum ştiam că nu va folosi, nici dacă aş sta o săptămână după el optiunea: safely remove hardware, nu am mai stat după el şi am scos eu stick-ul, şi salutându-l am plecat spre casă.

a

Acolo mă astepta altă surpiză. Referatul meu de trei pagini, care ocupau două foi A4(listate alb-negru), mă costa… 1,45 de RON. Ce să mai zic?! Nu mi-am putut ascunde reacţia la aflarea preţului şi am icnit:”aşa scump?!”. Nu mi s-a răspuns, am plătit, am ieşit, uitându-mă cu ură la numele firmei şi jurându-mi în barbă că mă voi răzbuna pe ei, scriind articolul acesta pe care sunt convins că nu îl va citi aproape nimeni. Oameni buni, nu folosiţi serviciile firmei XPRESS PRINTING!

a

O explicaţie pentru cei care m-ar crede snob sau zgârcit, că nu aş da un leu jumate pe trei pagini listate: am stat 3 ani în caminele studenţeşti din cluj, unde o pagină listată mă costa anul trecut opt bani. Plus, că dacă listam în cantităţi mari, îmi facea şi reducere. Ce să mai vorbesc de unul care mi-a listat anul trecut, vreo 200 de pagini structurate pe cursuri, fără să mă vadă(i le-am trimis pe messenger) şi mi le-a capsat el pe cursuri, când i-am scris că nu am capsator. Şi toate acestea m-au costat 15 ron. La internet-urile de lângă căminele prin care am stat listarea alb-negru era în general zece bani pe pagină. Şi cunoscând toate acestea cum să nu fiu indignat de serviciile firmei XPRESS PRINTING.

Trecând peste fanatismul cfr-istilor si u-istilor, care isi fac veacurile urâţind imobilele municipiului(am prins odata un bloc care avea peste vreo douazeci de cfr-uri si u-uri pe el), avem aici ocazia de a studia cultura clujeanului, produs al indistrustialismul, capitalisto-socialist, al unei epoci care precede ”epoca de aur”.

a

Probabil că dimineaţa se grăbesc si ei la serviciu(se pare că aşa e corect, nu servici), astfel încât se formează aglomeraţii la trecerile de pietoni acţionate prin comandă. Ce este ciudat, e faptul ca acesti cetaţeni atât de grăbiţi mă asteaptă pe mine sa acţionez butonul. Ţi se face mai mare dragul când priveşti toţi aceşti mănăştureni şi mărăşteni, tu venind din depărtare şi ei stănd cuminţi şi asteptând să se facă verde, ca să poată traversa strada. Păcat că nu au aflat, şi probabil, majoritatea nu vor afla niciodată că dacă nu acţionează nimeni butonul, nu se va face în veci verde. Sau poate ştiu, dar din cauza lenei, pricinuită probabil de lunga deplasare… le vine greu sa facă un pas mic pentru ei, dar mare pentru omenire şi să apese acel buton nenorocit, până constată apariţia unei lumini intermitente de culoare galbenă, de obicei, deasupra butonului în cauză. Fizica e un domeniu care a preocpat omenirea din cele mai vechi timpuri. Astfel încât s-a născut principiul reacţiunii. În teorie, evident, pentru că legile acestui univers nu le-am făcut noi. Aşa că apar obsedaţii, care au prostul obicei de apăsa întruna pe butonul respectiv până se face verde. Ei de obicei au vârste fragede, fiind continuitatea părinţilor lor. Cu o asemnea difenţă de atitudine atât de diferită, între cele două clase de trecători ale acestor treceri, care, unii apasă cu disperare pe butoane şi ceilalţi nu apasă deloc, nici nu ne mirăm că psihologii vorbesc şi dezbat îndelung tematica conflictului între generaţii.

a

Şi acum, că tot discutăm despre această problemă să trecem la o alta, la care din păcate e vina statului şi nu neaparat a cetăţenilor, în sensul in care în licee şi şcoli se predă orice de la furt pănă la religie, numai regulile circulaţiei rutiere, nu. Anul trecut când am stat in caminul 16, din complexul Haşdeu(ilegal, evident) când mă întorceam spre neferictul loc, circulam cu autobusul aşa ca aveam de traversat strada căreia îi zice calea Moţilor, aproape de fabrica de bere Ursus. Iarăşi mă aştepta acolo in genaral un cârd de oameni care astepta să îi conduc spre izbăvire. Evident, nu aveau habar de regulile circulaţiei rutiere, aşa că nu aveau de unde să ştie ca dacă nu au pus piciorul pe carosabil(suprafaţa aceea destinată circulaţiei autovehiculelor, strada, mai pe scurt) nu va opri nicio maşina in dreptul lor pentru a le facilita libera traversare a spaţiului pietonal(totuşi atenţie pentru că am prins prin dreptul nodului rutier de pe calea Floreşti, pe drumul care duce la Cora câteva treceri pietonale care deşi sunt marcate pentru pietoni, nu au nicio semnalizare pentru conducătorii de autovehicule, deci dacă sunt acolo câteva, trebuie sa mai fie si pe altundeva, doar legile lumii construite de noi se bazează pe simetrie).

a

Şi ca o incheiere, nu treceţi pe roşu la semafor, pentru ca riscaţi o amendă frumuşică şi în ultimul rand pierderea vieţii sau amputarea unor organe. În schimb aveţi voie să treceţi la colţurile intersecţiilor, dar, cedând prioritatea conducătorilor de autovehicule, chiar dacă nu este amenajată o trecre de pietoni in zona aceea a intersecţiei.

Dis de dimineaţă, Gazeta Sportutilor începe amintind de moartea lui Dobrin. Apoi, imediat după moartea gâscanului urmează:”Danielle Llyold în flăcări la propiu”, “Gemma Atkinson dezvăluie motivele despărţirii de Cristiano Ronaldo” şi un pic mai joş, cireaşa de pe tort, evident “Jordan o atacă pe Victoria Beckham: „Îmi plac sânii ei, dar sunt falşi!””.

a

Dacă Ghionoaia ar fi aici, cred că mi-ar spune: “totuşi e bine, că am amintit de moartea lui Dobrin”. Aveţi aici un articol pe care nu l-a scris Ghionoaia, referitor la viaţa, cariera şi talentul gâscanului.