Problema de rezolvat

!!!Atenţie!!! Următorul text conţine cuvinte ce pot fi considerate obscene de câtre toate persoanele.

O chema Muie Ana şi era o fată onorabilă. Arăta bine, bruneţică, cu nişte ochi smărăldi, sclipitori şi nişte buze frumoase şi expresive. Avea o minte sclipitoare, şi fuse întotdeauna prima la matematici în clasele ei primare, pe care le făcuse în Târgu Lăpuş. Acum e studentă la facultatea de „Economia turismului si serviciilor”. Îi merge binişor în viaţă. Are prieteni şi duşmani. Şi… familie. Dar să îi lăsam ei cuvântul.

Deobicei când sunt întreabată cum mă numesc mă înroşesc toată şi evit cât pot răspunsul. Dacă la şcoală şi liceu mă cunoşteau profesorii şi evitau să îmi spună pe nume, acum la facultate e cu totul altfel. Mai ales la seminarii unde sunt obligată să îmi spun numele în caz că activez. Ce să mai vorbim despre când se citeşte prezenţa?! Colegii râd toţi în hohote, iar profului îi curg lacrimi de râs. La curs, odată când a citit un prof prezenţa mi-a spus că voi fi exmatriculată pentru că îmi bat joc de condica lui de prezenţă. Mai apoi când i-am dovedit cu cartea de identitate că numele meu este acelaşi cu cel scris pe condică nu i-a venit să creadă.

Dar e numele meu. Şi în fine, de fapt înseamnă gură. Eu l-am primit de la părinţii mei, iar ei de la ai lor, vreme de multe generaţii. Pe mine mă chemă Muie… taică-meu, maică-mea, frate-meu sunt şi ei Muie. Suntem familia Muie şi suntem mândrii. De mică am fost educată să nu îmi fie ruşine de numele meu şi să fiu mândră, oriunde în lume l-aş purta. De fapt, după finisarea studiilor vreau să emigrez în Danemarca. Iar acolo nu cred că voi avea probleme cu nimeni dacă îmi va spune „domnişoara Muie”.

Totuşi în facultate şi în liceu, unii colegi au întrecut limita, de multe ori, când certându-mă cu ei mi-au spus „Muie”. Când am început să mă cert cu ei, mi-au replicat că de fapt mi-au spus pe nume şi că nu ar fi fost, nici vorbă vreo sugestie, cum că ar trebui să le fac o felaţie.

Am avut desigur şi situaţii mai speciale în care trebuia să mă folosesc de nume, precum diverse rezervări. Evident că nu pot să fac o rezervare la telefon pe numele meu. Trebuie să prezint la faţa locului cu cartea de identitate, ca să mă creadă pe cuvânt.

Am ajuns să fac şi câteva farse pe seama numelui meu, farse nevinovate, desigur.

Odată când mi-am cumpărat un costum şi l-am lăsat în magazin pentru a fi retuşat, vânzătoarea mi-a cerut să îi spun numele. I-am spus: „Muie”!

În discotecă, un tânăr foarte drăguţ, dar urât mirositor, îmi dădea târcoale. M-a întrebat cum mă numesc? I-am răspuns: „Muie”!

Eram la volan şi am fost acostată de un organ, care mi-a dat amendă pentru viteză. Când mi-a zâmbit şugubăţ şi mi-a spus:”Actele la control domnişoara…”, i-am zis scurt:”Muie”!

„-M…m…m… uie(bâlbâială) Ana!
-Da, prezentă, Muie domn’ profesor!”

Astăzi în Cluj, vremea se anunţă a fi predominant frumoasă. Totuşi pe alocuri se anunţă violenţe, care sunt sigur că vor fi preluate drept ştiri senzaţionale de posturile noastre de televiziune. În caz că meciul se va termina cu victoria CFR-ului, cfr-iştii vor sărbători în gruia, pe propiul lor stadion. Să vedem dacă şi cum vor urca gruia. Stay tuned! Urmăriţi televizoarele!

Până atunci… galeria „U”.

Galeria CFR.

Hai, că nu am mai scris de ceva vreme pe blog. Ar fi cazul să îmi mai onorez cititorii, care s-au rărit şi ei cu ceva proaspăt de citit, că, deh, unde nu sunt roade nici culegătorii nu vin.

Aşa că pun muzica şi încep să scriu. E seară, aproape ora 22… în Cluj e o vreme frumoasă. Dacă aş avea ceva de scris v-aş fi scris deja. Dar cum nu am, am să trec la subiectul care îmi flutură mie prin cap acum, şi anume, meciul de miercuri.

Pentru cei care nu ştiu, miercuri, cu începere de la ora 17, se joacă ultima etapă din eşalonul superior al campionatului României la fotbal, Liga 1. Şi în premieră mondială, titlul de campioană a României se joacă la Cluj.

Partida se va disputa pe stadionul construit pe vremea lui Franz Josep, stadion ce acum poartă numele de „Ion Moina”, mai mult o ruină de stadion… vina purtând-o desigur, Consiliul Local.

Faţă în faţă se vor afla cele două mari echipe care reprezintă Clujul pe scena fotbalistică, liderul Ligii 1, CFR Cluj şi ultima clasată, Universitatea din localitate, o echipă de tradiţie în campionatul României.

CFR Cluj se află în faţa primului titlu de campioană a României, dar pentru ca acest lucru să devină realitate, cam au nevoie(pentru că e destul de improbabil ca Steaua să se împiedice la Buzău) de victorie pe terenul Universităţii. Desigur Universitatea, deja retrogradată are undă verde la toate variantele.

Însă, cine nu cunosşte istoria fotbalistică a Clujului, ar trebui să ştie că cea mai mare umilinţă pentru Universitatea ar fi ca rivala ei de moarte, CFR să sărbătorească titlul chiar pe stadionul ei. Mai e de ştiut faptul că CFR poate realiza într-o singură săptămână eventul, în caz că va triumfa miercuri cu „U” şi în caz că va câştiga finala cupei ce se va disputa sâmbătă la Piatra Neamţ, finală ce o vor juca în compania Unirii Urziceni.

Dacă aceste două partide se vor închieia cu triumful CFR-ului, cea mai veche echipă din campionatul României va acumula două trofee, întrecând în palmares clubul rival de pe Moina, care, în prezent are doar o cupă a României.

De aceea ar trebui ca Universitatea să facă tot posibilul pentru a stopa CFR din goana sa spre laurii de campioană. Lucru uşor de zis, dar greu de făcut, deoarece, există o diferenţă mare de valoare între cele două loturi, iar jucătorii Universităţii, deja retrogradaţi, pesemne nu vor fi aşa de motivaţi, precum cei ai CFR-ului, care vor da totul pentru titlu.

Aşadar, miercuri, printre măsurile de securitate drastice luate de câtre jandarmerie, incidentele violente între suporterii celor două echipe(eu sunt sigur că „u”iştii vor ieşi la rampa cu ceea ce le place cel mai mult, mai ales că acum vor fi în atenţia întregii ţări), undeva în tribunele stadionului „Ion Moina” mă voi afla şi eu alături de câteva mii de spectatori clujeni veniţi pentru a asista la un regal fotbalistic.

Eu voi miza pe un meci spectacol încheiat cu un 2 solist şi implicit un titlu la Cluj. Voi ce pronostic anticipaţi?

Şi iată-mă ascultând un pic de retro, amintindu-mi de vremurile acelea în care muzica se asculta în faţa televizorului, pe atunci un Goldstar color, evident cu tub catodic, luat cu mari sacrificii de ai mei prin vara lui 1992. Pe atunci, pe când televizorul acesta a poposit cuminte în casa copilăriei mele, nimeni nu vorbea despre mp3, plăci audio, CD-uri.

Mambo Italiano, versiunea Shaft, a fost lansată, parcă prin ’98-’99. Îmi amintesc, că deşi nu eram de loc fanul unui asemenea gen de muzică, îndată ce începea videoclipul respectiv, luam loc rapid în faţa televizorului fixat pe Atomic şi urmăream feerica lume regizată în ciudatul videoclip.

Nu pot să spun exact ce mă captiva… poate contratimpul atmosferei, poate fetele care cântă, poate…

Nu ştiu ce mă captiva, dar cert e că acel ceva m-a captivat şi acum când întâmplător am dat peste ea.

Am vizionat meciul de box dintre „românul nostru” Diaconu şi americanul Henry. Categorie semi-grea, cam 75 de kilograme amândoi, aproape cât am şi eu, dar parcă ceva mai puţin bine proporţionate decât ei. Meci strâns. Box frumos, mă rog, eu sunt obişnuit cu categoria grea de la Eurosport, dar totuşi, un meci frumos. Totuşi ciudată decizia arbitrilor de a-l considera în unanimitate pe Diaconu învingător.

Parcă eu, acolo la televizor, dincolo de comentariul comentatorului ProTV, a lui Leonard Doroftei(băiatul B.U.G. de după bloguri), a lui Mihaiţă Leu(şoferul) şi a lui Bute(recentul boxer), am văzut altceva. Eu, amatorul, am văzut o neputinţă, în faţa unei dorinţe americane de a câştiga. Am văzut un individ ce refuza lupta aplecându-se(nu eschivând) încercând să conserve un avantaj minor la el acasă. Dacă i-a ieşit jocul? Da, recunosc, i-a ieşit, dar cu mult, foarte mult noroc. Însă nemeritat, conform păreri mele.

Totuşi ce m-a iritat cel mai mult, pe mine, ca spectator, a fost, nu prestaţia românului-canadian, ci prezenţa în sală a minunatului conducător al acestei mirifice ţări, preşedintele nostru, a tuturor cetăţenilor acestei ţări(ta-da), Traian Băsescu. Oare omul ăsta chiar nu are altceva mai bun decât să apară în public, cu scopul de a strânge pseudo-voturi? Oare chiar nu are o fărâmă de ruşine. Să stea, chiar acolo în primul rând ascultând imnul României intonat de o amatoare? Cireaşa de pe tort a fost, însă prezentatorul care a întrerupt-o pe această amatoare în timp ce cânta.

Mult balcanism. Da, balcanism domnule, un balcanism care a eclipsat boxul. Ciudat, noi, România nu suntem o ţară balcanică, dar la balcanism se vede că suntem campioni. Păcat că nu se acordă titluri sau centuri!

Bottom line: am trecut pe blogul Machiavellianului şi salut iniţiativa sa de a populariza noua acţiune a „Noilor Golani”. Deşi nu sunt de acord cu acţiunile lor de obicei, mai ales cu cele în care se sugerează că Republica Moldova ar trebui să fie parte a României, de această dată le susţin cauza. Eu sunt în Cluj Napoca, dar voi cei din Bucureşti ieşiţi acolo! Ieşiţi, vă rog pentru mine! Spuneţi-le nu! Spuneţi-le nu în faţă! Ne-am săturat de ei! Ne-am săturat de incompetenţă şi de împărţitul ciolanului!

Aztăzi este o zi de doilu. S-a întâmplat o tragedie naţională. Cetăţeanul Iosif Mitică, tată a doi copii a fost călcat de un tren. În tragicul eveniment, domnul Iosif şi-a pierdut viaţa. Totuşi, se pare că avea darul de a face prezumţii corecte(a anticipa situaţii), astfel încât şi-a luat o măsură de precauţie, sciind în prealabil o scrisoare celor doi scumpi copii ai săi. Puteţi citi această scrisoare, în exclusivitate la mine pe blog!

Dragii tatei,

Pe cand voi o sa cititi scrisoarea mea, io no sa mai fiu. Dar nu am avut un fiu, ci chiar doi fi. Eu va iubesc si tiu la voi, chiar daca nu credeti, însa peste ani o sa va dati si voi seama de cum a stat situatia.

Mama voastra a murit in urma contactului pe care l-a avut cu Pista, contact foarte nesanatos, despre care nu e bine sa vorbim acum. Ce sa va spui eu dragii tatei, ca voi acuma suntei micuti, dar cand veti fii mari si veti creste mari sa vedeti si voi ce tata bun ati avut?

Multi sugaci o sa va zica ca tatal vostru a fost un alcolic înrait si un om foarte lenes. Ca a fost un nechibzuit si ca singurii bani pe care i-a strans in viata lui au fost cei din jucatul de carti si cei din alocatia pentru copii. O sa va zica ca tatal vostru nu si-a gasit rostul in viata, findca nu a plecat in Italia cand a trebuit sa munceasca si el ca tot românul. Dar sa nu ii credeti findca nu asa era tatal vostru cu adevarat.

Tatal vostru a avut un suflet bun. A iubito pe mama voastra foarte mult si de mult timp. Inca ea era eleva la clasa a sasea cand te-ai nascut tu, draga Marius Niculaie. Am fost atat de fericit, incat a trebuit sa o iau de nevasta. Ne-am casatorit in vacanta de vara, si sa stiti ca multi altii au avut o singura luna de miere, dar noi am avut luna de miere toata vacanta. Atunci ai venit tu in pantecelelui maicata, draga Adelin Petrisor.

Cine o sa va zica ca tatal vostru nui bun sa nui dati crezare. Ei sunt ividiosi ca nu stiu sa joace fotbal la fel de bine ca mine. Cea mai mare realizare din mio vita, a fost faptul ca am jucat fotbal la nivel inalt. Am evoual pe parcursul vietii mele la echipele Flamura Flamanzii si Avantul Falticeni. Doua echipe foarte frumoase si cu un joc placut si spectaculos ochiului, cu care am evoluat in Judeteana. Am fost mereu de doua ori golgheterul echipei Avantul Falticeni si promovam in C de nu ne furau tiganii.

Eu va iubesc dragii mei fi. Va iubesc mult de tot si cand no sa mai fiu am doua sfaturi pentru voi, Marius sa nu mai stai in curent si Petriusor sa nu mai mananci numai mamaliga si sa iti pui dinti in fata ca asa nu te-a vre nicio muiere!

Cum m-am accidentat la picor si nu mai pot juca fotbal, io cred co sa ma calce un tren. Vam pupat si va doresc sa ma ascultati si sa imi puneti flori la mormant odata pe an, macar. Si sa va ganditi la tatal vostru si cate a facut el pentru voi din cand in cand.

Vam pupat Mitica!

P si S… Daca o sa vina cineva sio sa va spuna ca tatal vostru a avut datori sa il credeti si sale platiti ca sunt ale mele de la jocatul de carti. Vam pupat!

În Cluj Napoca, evident. Mai e numită şi regula de trei simple.

Ploaie. Vineri. Ora de vârf.

Ce noroc, totuşi că azi este marţi!

Un film de nota 10.

Adevărul e că nu am mai dat niciunui film nota 10, până acum. Acest lucru, nu înseamnă, desigur, că „Into the wild” este filmul perfect. Înseamnă doar că eu mă identific perfect cu personalitatea carcaterului principal din aceasta minunată punere în scenă a poveştii tânărului Cristopher McCandless. Nu citisem cartea în prealabil, dar am să o fac acum, după ce am vizionat filmul. Nu ştiam din poveste, înainte de a viziona filmul, decât că este vorba despre peripeţiile unui tânăr absolvent de facultate în USA, care se revoltă împotriva lumii clădite din minciună în jurul său, şi ca urmare, ia decizia de a se întoarce spre libertate, renunânţând la tot ceea ce obţinuse până atunci din punct de vedere material şi social.

Şi nu îmi pare rău că nu citisem povestea filmului. Ba, chiar din contră, probabil de aceea mi-a plăcut atât de mult filmul, datorită faptului că nu ştiam, până atunci, nimic despre Cristopher McCandless.

Ar mai fi de amintit doar că coloana sonoră poartă semnătura lui Eddie Vedder, liderul formaţiei Pearl Jam. Iar regia şi scenariul adaptat după cartea lui Jon Krauker, numele lui Sean Penn

Ar fi de prisos să vorbesc în plus despre un film cu o asemenea coloană sonoră şi o asemenea poveste. Filmul, e cred, cel mai bun film pe care l-am văzut până acum. Nota 10. Eu sper să îl urmăriţi măcar odată, fiind că, acest film, chiar merită!

V-ar surpinde dacă v-aş spune că suntem mult mai aproape de Crăciun, decât, poate ar părea la prima impresie?

Azi, 10 aprilie 2008, simt iminenţa Crăciunului în aer, în aerul acesta ploios, plin de praf şi de diverşi monoxizi şi dioxizi ai carbonului. Simt cum un alt aer, un aer mirific de sărbătoare se înalţă sus, câtre cerul înnorat, al acestui oraş multicultural, Cluj-Napoca. Oraşul este împodobit pe alocuri cu ornamente ce ţin de specifiul sărbătorii, precum beculeţe, brăduţi şi fulgi de zăpadă din plastic uitaţi printre stâlpii ce servesc în principal reţelelor ce aprovizionează cu electricitate.

Unii o să spuneţi că am înebunit, dar, oare gunoaiele devârsate pe la marginele trotuarelor, nu denotă faptul că oamenii şi-au luat liber de la serviciu şi se pregătesc spre a întâmpina evlavioşi sărbătoarea naşterii Domnului?!

Oare, marile ofertele şi promoţiile prezente în mai toate marile magazine şi mall-uri din ţara noastră nu indică chiar iminenta prezenţă a acestei minunate sărbători în casele noastre? Oare, traficul acesta infernal, mai ales în orele de vârf, nu este şi el, de fapt, un produs al apropierii sărbătorii Crăciunului?

Nu pot să nu mă minunez de câte lucruri se petrec, chiar fără ca noi să băgăm de seamă, lucruri care conduc clar, câtre un singur fapt, venirea Crăciunului. Ştiţi voi câţi porci s-au tăiat astăzi în abatoarele din România? Dacă ar fi să ne luăm după statisticile în care se prezintă câţi dintre „aleşii” noştri sunt prezenţi la şedinţele guvernului, am putea presupune că marea lor majoritate au fost deja sacrificaţi pe masa tăierii pentru a satisface foametea poporului.

Vine Crăciunul şi uite, unii ne anunţă cum că, de fapt ar veni Paştele şi ne îndeamnă să cerem ouă de la domnul Adrian Năstase. Pentru că, da, domnul Adrian Năstase e mai nou un mare producător de ouă vopsite. Ouă vopsite multicolor, în culorile blogosferei, dar predominant în galben, culoare a bogăţiei.

Vine Crăciunul şi… uite, că prin porturi, marinarii se întorc în sânul naţiunii! Intră prin birturi, se aşează la mese şi dau gata sticle de rom, de bere şi uneori de şampanie. Cuprinşi de spiritul sărbătorilor, încep să povestească câtre oricine cine stă şi îi ascultă, şi în principal câtre poporul român. Încep apoi, prin poveşti, să se laude, cu câţi peştişori au prins şi cum vor putea aceştia să se încadreze în ipostaza de masă a poporului. Când le reproşează cineva acestor marinari faptul că nu au prins decât peştişori mici, ei se iau în gură cu protestatarul, numindu-l „ţigan împuţit”(o formă de alint românească, regionalism din sud), iar mai apoi când trebuie să se justifice în faţa poporului, marinarii acesştia dau vina pe vreme, pe barcă, pe cârmaci, pe orice, dar numai pe ei nu.

Şi cum să nu simţi că vine Crăciunul, când până şi la mesele politicienilor domneşte tăcerea?! Pentru că da, ei au pornit să colinde prin popor, colindă care are loc odată la 4 ani. Dacă nu aveţi cu ce să îi serviţi, nu vă îngrijoraţi, vă vor servi ei pe voi, pentru că au cu ce, de la cuvinte până la pomeni publice. Trebuie doar să îi primiţi în inimile voastre şi mai apoi în mâinele voastre, când acestea vor ţine încordate ştampila viitorului nostru.

Iar, în încheire, cu ocazia iminentei apropieri a Crăciunului, pentru a aduce lumina şi iubirea(mai ales între voi) în sufletele voastre, dragi români şi dragi politicieni, permiteţi-mi să vă dedic, precum obişnuieşte să o facă pe blogul său, camaradul Mihnea Georgescu, da, acel Mihnea care susţine originea divină a maestrului său Adrian Năsatse, un cântec, dar, un cântec de Crăciun!

A trecut mult timp de când am văzut „Cidade de Deus”, un film, şocant pentru unii, realist pentru alţii, dar genial pentru aproape toţi. Nu trebuie să fii doctor în filozofie ca să te captiveze acel film. Nu trebuie nici să fi vorbitor de portugheză, ca să înţelegi grăitoarele imagini filmate în pitorescul oraş brazilian, Rio de Janeiro. Aş putea vorbi, aş putea scrie ceasuri despre „Cidade de Deus”, însă vreau să vă prezint, recentul „Cidade dos Homens”, într-un fel continuarea „Oraşului lui Dumnezeu”, deşi între filme nu există nicio legătură, nu e acelaşi subiect, nu sunt acelaşi caractere, dar sunt aceaşi producători.

Am văzut filmul acum vreo două luni şi m-am gândit şi atunci să scriu despre el. Însă am amânat îndelung momentul. Azi, l-am revăzut alături de un prieten şi m-am decis să scriu despre el.

Mă tot întrebam ce gen e acest film? Nu mi se pare a fi o dramă, pentru actorii plâng foarte rar, iar în majoritatea timpului e prezentă voioşia braziliană şi nelipsita dorinţă de a supravieţui. Nu pot spune că e nici acţiune, deoarce se prezintă mult şi amănunţit personajele principale, insistându-se asupra evoluţiei lor. Nici o dramă romantică nu e, dragostea din film, făcând parte dintr-un amestec al filmului, care conţine şi: ură, furie, uimire, curiozitate, dorinţă şi suspans. Cred că, până la urmă filmul este o poveste, simplă la început, dar care se complică pe parcursul istorisiri ei, istorisire în faţa căreia spectatorul cade ca şi prins în mrejele unui pescar iscusit. Filmul e lung, dar parcă te face să nu îţi mai doreşti să se termine. Filmul e simplu, dar, parcă tu ca spectator nu poţi să nu îndrăgeşti această simplitate şi onestitate a imaginilor, câteodată contrastantă cuvintelor.

Subiectul principal al acestui film este… simplu şi surpinzător, prietenia. O frumoasă prietenie între doi tineri brazilieni orfani, Laranjinha şi Acerola, care evoluează mult pe parcursul filmului, trecând prin momente dramatice, când este pusă faţă în faţă cu probleme, precum maturizarea sau apartenenţa de anumite găşti. Totul se petrece într-un decor brazilian înalţat pe o colină de la perieferia captivantei metropole, Rio de Janeiro.

Filmul este de o naturaleţe covârşitoare, un exemplu constituindu-l faza în care Madrugadao, şeful găştii care domină colina, povesteşte cum a învăţat să tragă cu arma, antrenându-se pe pisicile vagaboante de la periferia colinei. Nu se poate să nu constaţi duioşia din ochii săi, pe măsură ce îl lovesc acele amintiri ale copilăriei sale, care pentru majoritatea europenilor, partizani ai organizaţiilor care se ocupă cu protecţia animalelor constituie oroare.

Dacă îl recomand? Seria „Cidade” e posibil una dintre cele, dacă nu chiar cea mai bună trilogie cinematografică pe care am văzut-o în viaţa mea. V-o recomand tuturor cu căldură şi, deşi fiecare învaţă ce vrea din aceste filme, sper să învaţaţi ceea ce am învăţat eu, adică, că violenţa şi ura nu duc la nimic constructiv, şi faptul că omul nu trebuie să se lase dominat de nişte idei absurde, precum regionalism, naţionalism, ci să privească lucrurile în ansamblu, ridicându-se deasupra subiectivităţii!

Ca o paralelă, pentru că, desigur vor exista şi unii care vor contesta realitatea prezentată în cele două filme, prietenul cu care am vizionat filmul astăzi, mi-a adus la cunoştiinţă că în acest weekend poliţia din Rio de Janeiro a avut de furcă cu o situaţie asemănătoare celor prezentate în film.

Eu sper ca noi, românii să ne trezim, până nu va fi prea târziu şi să reformăm o justiţie competitivă, care să ţină în frâu şi să reducă rata criminalităţii de aici. Pentru că, adevărul este că unele locuri din România audc mult cu locurile prezentate în filmele din Rio de Janeiro. Norocul nostru este, deocamdată, că accesul la armele de foc în România este limitat.